Autoare: Luiza Moldovan
“Viaţa fără poezie e pustiu”. Dacă e să ne permitem o parafrază la asta (şi nu vedem de ce n-am face-o) putem să prelungim aceste înţelepte cuvinte ale autorului popular şi asupra oricărei alte dimensiuni a artei. “Viaţa fără pictură pe sticlă e pustiu”, “viaţa fără olărit e pustiu”, “viaţa fără teatru e la fel de pustiu”.
Într-un an de la declararea oficială a pandemiei, am devenit agili la definiţii privind alerta sau urgenţa, esenţialul şi neesenţialul.
Am privit stupefiaţi diferitele funcţii ale “esenţialului” aşa cum le dau autorităţile şi ne-am scărpinat şi noi în cap când am constatat că teatrul (arta în general) nu e considerat o dimensiune esenţială a vieţii. În această logică, nici actorul nu e un esenţial. Pierduţi şi uitaţi într-un colţ de internet, neesenţialii noştri actori privesc buimaci cum autorităţile le lipesc etichete de frunţi: “activităţi neesenţiale”.
Nicoleta Hâncu e o neesenţială şi ea. Crescută la şcoala neesenţialului Victor Ioan Frunză, a jucat în neesenţialităţi ale unor scriitori şi dramaturgi la fel de neesenţiali (William Shakespeare, Moliere, Mihail Sebastian… neesenţiali din ăştia…). Vine la Marius Tucă Show ca să răspundă la esenţiala întrebare a lui Moromete: “Unde mergem noi, domnule?”.
Ion Cristoiu a văzut atât de multe la viaţa lui de ziarist încât cu greu îl mai mişcă ceva. Cu toate astea, are şi el ebluisări de tot felul, pentru că esenţialii de la Putere au acest viciu – să stupefieze, adică. Vine la Marius Tucă diseară pentru o esenţială analiză a unei Românii esenţiale pe alocuri.
“Eşti atât de statornică în gândul meu / Încât ai putea fi împrejmuită cu un gard” (Marin Sorescu).