„(…) Isus parcurge calea profeţilor: nu Se prezintă aşa cum ne-am aştepta. Nu-L găseşte cel care caută minuni (dacă noi căutăm minuni nu-L vom găsi pe Isus), cel care caută senzaţii noi, experienţe intime, lucruri stranii, cel care caută o credinţă făcută din putere şi semne exterioare. Nu, nu-L va găsi. În schimb, Îl găseşte cel care acceptă căile şi provocările Sale, fără plângeri, fără suspiciuni, fără critici şi chipuri posomorâte. Altfel spus, Isus îţi cere să-L primeşti în realitatea cotidiană în care trăieşti; în biserica de astăzi, aşa cum este, în cel pe care-l ai lângă tine în fiecare zi, în concreteţea nevoilor, în problemele familiei tale, în părinţi, în copii, în bunici, acolo să-L primeşti pe Dumnezeu. Acolo e el, care ne invită să ne purificăm în fluviul disponibilităţii şi în atâtea băi de umilinţă salvatoare. E nevoie de umilinţă ca să-L întâlnim pe Dumnezeu, să ne lăsăm întâlniţi de El.
Suntem noi primitori sau ne asemănăm cu consătenii Săi, care credeau că ştiu totul despre El?
Nu fi maimuţoi, tu nu-L cunoşti pe Isus. Eventual, după atâţia ani de credincioşie, credem că-L cunoaştem bine pe Dumnezeu, cu ideile noastre şi judecăţile noastre, de atâtea ori. Riscul e să ne obişnuim, să ne obişnuim cu Isus. Cum ne obişnuim? Închizându-ne, închizându-ne în faţa noutăţilor Sale, în clipa când El bate la uşa ta şi îţi spune un lucru nou, când vrea să intre în tine. Trebuie să ieşim din această închidere pe poziţiile noastre. Dumnezeu cere o minte deschisă, o inimă simplă. Iar atunci când o persoană are o minte deschisă, o inimă simplă, are capacitatea de a fi uluită, de a se uimi. Domnul ne uluieşte mereu, aceasta este frumuseţea întâlnirii cu Isus”.