– Ce-i lipseşte României?
– Adică, cum ar veni, ce îi trebuie?
– Sau aşa.
– O echipă de fotbal?
– Te-ntreb serios.
– Serios? Păi…
– Nu te pripi.
– Mi-ai promis că nu-mi pui întrebări de gândire.
– Nu-i o întrebare de gândire. Consideră c-o ardem la una mică, vorbim şi noi aşa… Concentrează-te. Te mai întreb o dată: ce-i lipseşte României?
– Părerea mea?
– Absolut.
– Io cred, părerea mea, că-i lipseşte…
– Ei?
– … îi lipseşte acel ceva.
– Lasă filosofia! Dă-o pe bune. La concret.
– Concret: două bugete!
– Adună-te! Fără răspunsuri suprarealiste.
– Un guvern?
– Să nu coborâm nivelul discuţiei.
– Hm… Cred că, de fapt sunt aproape sigur că îi lipseşte…
– Hai odată!
– României îi lipseşte… La modul general?
– Şi esenţial.
– Un neamţ?
– N-avem ce face cu unul singur.
– Gata, m-am prins. României îi lipsesc nişte profesori cu bacul luat pe bune. Problema educaţiei, înţelegi ce zic? E cea mai principală.
– Până la educaţie.
– Doctori? În sensul de medici.
– Până la medici.
– Un… nişte vlazi ţepeşi.
– Nu te contrazic, dar – până la ei – ce-i lipseşte României?
– În afară de un popor, nu-i lipseşte nimic.