O carte pe zi: „Către frumuseţe”, de David Foenkinos

Un profesor de istorie a artei din Lyon, pasionat de artă şi de profesia sa, îşi părăseşte pe neaşteptate slujba şi orice alt contact, fără explicaţii de vreun fel, pentru a se angaja paznic de sală la Muzeul parizian d’Orsay. Despărţirea de o posibilă logodnică, după şapte ani de relaţie, nu pare să fie între posibilele cauze. Celor insistenţi le vorbeşte despre un an sabatic, în care ar vrea să scrie un roman. Profesorul are un doctorat în opera lui Modigliani şi, cum noua sa slujbă începe cu deschiderea unei retropective Modigliani la acel muzeu, e un prilej excelent să contemple zilnic operele despre care a scris multe pagini, mai ales portretul lui Jeanne Hébuterne cu care pare „să vorbească”. Mulţimi de oameni vizitează retrospectiva, inclusiv grupuri însoţite de ghid. Profesorul paznic nu se poate abţine şi intervine cu adăugiri şi corecturi la comentariul ghidului, care, evident deranjat. îl reclamă. A doua oară paznicului nu i se mai iartă intervenţia şi este dat afară. Profesorul revine la Lyon pentru un sfârşit de săptămână, unde intervine povestea unei studente la belle arte cu o experienţă traumatizantă (fusese violată de unul dintre profesorii ei) care ajunsese să se sinucidă.

Întrebat într-un interviu dacă s-a gândit la faimoasa frază din „Idiotul” lui Dostoievski, „Frumuseţea va salva lumea”, David Foenkinos răspunde : ”Corespunde perfect subiectului meu, pentru e vorba de un personaj care, după ce a trăit un traumatism, încearcă să se salveze apropiindu-se de frumuseţe. (…) E o carte care se bazează pe un mister. Nu înţelegi de ce personajul principal păsăseşte totul să devină paznic într-o sală de muzeu. Dar e interesant să încerci să descifrezi progresiv şi să afli cu încetul ce a trăit el. Într-un anume fel, e bine să încerci să avansezi spre limpezime împreună cu el.”

De altfel ideea revine în roman sub forma „frumuseţea aduce împăcare”. Pentru a supravieţui, profesorul nu găseşte decât un remediu, să se îndrepte spre frumuseţe. În spatele secretului său vom înţelege că e destinul tinerei studente care s-a sinucis şi căreia profesorul îi organizează o expoziţie post-mortem cu schiţele şi tablourile descoperite în locuinţa sa.

Prin urmare, avem în faţă un David Foenkinos mai puţin reuşit decât cel cu care am fost obişnuiţi, cel puţin unii dintre noi. Impresia destul de neplăcută a unei intrigi încropite doar pentru a exploata ingrediente care au funcţionat cu succes în romane anterioare. Dar, fireşte, nu poţi să nu fii de acord cu ideea că e posibil ca o contemplare a frumosului să poată ajuta la vindecarea rănilor sufletului.
Din fericire, un roman tradus de Daniel Nicolescu excelent, adică în siajul traducerilor sale anterioare.

David Foenkinos – „Către frumuseţe”. Traducere şi note de Daniel Nicolescu. Editura Humanitas fiction, colecţia Raftul Denisei. 228 pag.