O carte pe zi: „Marele Premiu la Monte Carlo sau dedublarea", de Dinu Săraru

În 1973 a avut loc la Monte Carlo a XIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Film TV, la care a participat şi România - printr-un film, "Zestrea", o ecranizare a unei piese realist socialiste scrisă de Paul Everac; şi prin Dinu Săraru, pe vremea aceea director al Televiziunii Române, ca membru al juriului. Negocierile între cei şapte membri ai juriului (o lume în care se simţea "stingher" şi "singur") au făcut ca reprezentatul României să fie vicepreşedinte, cu condiţia să-l sprijine pe Robert Stack (interpretul lui Eliot Ness din serialul american "Incoruptibilii") să fie preşedinte. De fapt, un festival la care totul s-a negociat: premiul (acordat filmului american "Într-o vară anume", probabil primul film care aborda frontal problema homosexualităţii), la schimb cu o menţiune pentru excresabilul film românesc la proiecţia căruia membrii juriului au ieşit din sală la jumătate, nemaisuportându-i atmosfera.

Cartea nu e un roman, cum se spune de mai multe ori pe parcursul ei, ci, cum însuşi autorul precizează, "amintiri ale unui jurnalist din Estul sălbatic", presărate cu fotografii alb negru. Amintiri în care se amestecă relatarea despre festival, cu portrete ale unor oameni întâlniţi acolo, dar nu numai (excelente pasajele cu pictoriţa Magdalena Rădulescu sau cu pictorul moscovit Ilya Glazunov), şi cu amintiri personale cutremurătoare: cum a fost trădat de profesorul italienist care i-a fost mentor şi ajunsese directorul Casei di Romania de la Roma, într-o scrisoare către autorităţile de la Bucureşti ("o delaţiune ordinară ce făcea praf toată admiraţia, toată dragostea mea, toată înflăcărarea cu care înconjurasem şi înălţasem pe un piedestal înalt cât munţii devotamentul meu pentru mentor"); sau referirea la lunile petrecute în lagărul de la canal, ca descendent al "clasei exploatatoare", unde a îmbrăţişat cizmele unui anchetator implorându-l să-l salveze, după care, "salvat şi întors la cărămidăria de constructor al socialismului, am fost promovat pe treptele înalte ale statului socialist", a devenit prizonier şi "cu fiecare nouă clipă a biografiei mele conştient că pentru a continua să mă salvez va trebui să slujesc devotat, la fel de devotat, acestei dedublări căreia nu-i vedeam, niciodată nu i-am văzut, un capăt eliberator pentru a rămâne numai eu însumi".

"Închipuind această carte - declara Dinu Săraru -, am înţeles mai mult decât oricând că viaţa mea s-a desfăşurat întreagă ca un galop fără istov. Astfel, «alergarea» mea, cum a spus Apostolul Pavel, a ajuns aproape de «încheiere», iar raniţa de viaţă mereu mai grea pentru umerii mei, plină amestecat de atatea proiecte împătimitoare şi de atâtea însângerate împotriviri şi căderi şi silnicii şi nedreptăţi care m-au obligat şi întărâtat să o iau de la început, ca şi când aş fi fost mereu tânăr, această raniţă mi-a cerut parcă, ea singură, să o ridic de pe umeri şi să o pun jos, pentru ca măcar în clipa din urmă să respir uşurat. Curios chiar şi pentru mine este însă faptul că şi acum mă simt, măcar cu gândul, în stare şi încrezător să iau totul de la început".

Un exemplu de stil, marca Dinu Săraru: "Însă niciodată, ca în penumbra care stăpânea naosul şi până la urmă întreg cuprinsul Basilicii Santa Maria Maggiore, n-am întâlnit o mai copleşitoare reverberaţie a culorii albe şi a prospeţimii lacrimilor de rouă care îmbrăţişau obrajii trandafirilor, şi cupele crinilor, şi obrajii somptuoşi ai crizantemelor albe ca în buchetele puse să îmbrăţişeze statuia în mărime naturală a Madonei şi nu mă pot despărţi nici azi de această prospeţime şi de această rouă şi de acest cristal al lacrimilor stăruind izbitor pe sideful petalelor trandafirilor albi si ale crizantemelor albe si ori de câte ori mă izbeşte contrastul dintre dragostea mea pentru cineva anume, dragoste de suflet, de credinţă, de convingeri, de împătimire pentru o idee, care la mine se materializează toate în sentimentul iubirii ca pentru cea mai frumoasă fiinţă feminină şi dezamăgirea produsă de adevărul crud aflat târziu, dezvăluitor, al minciunii, şi al laşităţii, şi al trădării, şi al micimii sufleteşti gata să se scufunde în mizeria celei mai joase domesticităţi, nu pot să desprind acest contrast dureros aflat de mine în scrisul mărunt, miop, al iubitului meu mentor, în care descopeream, totodată, trădarea şi falsul amiciţiei".

O observaţie şi o dezamăgire: toate personajele despre care vorbeşte Dinu Săraru sunt reale, la fel şi faptele; dar dacă tot vorbeşte despre ele, de ce aproape niciodată nu le spune numele şi trebuie să scotoceşti, să le ghiceşti, dacă ştii cât de cât vremurile? Un exemplu: "secretarul de partid al Uniunii Scriitorilor, poetul comunist ilegalist de extracţie poloneză care venise în ţară cu sarcini ideologice comuniste, de educare a universului artsitic socialist din România". Nu era mai simplu să-i spună numele. Sunt zeci de exemple…

Dinu Săraru - "Marele Premiu la Monte Carlo sau dedublarea". Viziune grafică, ilustraţii, copertă de Mircia Dumitrescu. Editura RAO. 158 pag.