Se pare că partidele politice din România nu mai pot să producă prezidenţiabili. Ele sînt bune numai pentru furtunile din paharul autohton cu apă, şi acesta golit de seceta incompetenţei, clientelismului, cleptocraţiei. Că Geoană şi Kovesi ar veni de prin străinătăţi să-şi încrucişeze spadele pentru preşedinţia României, ar demonstra în primul rînd că România e în faliment politic. Că PNL-ul lui Iohannis a ajuns la ”firul ierbii” şi că nu mai e în stare să-şi secrete un cadidat viabil la Cotroceni – căci Ciucă intră în plan secundar, faţă de cei doi ”titani” deja menţionaţi. N-are în raniţa sa niciun baston cu care să le poată face faţă: gîndiţi-vă la o confruntare între general şi oricare dintre cei doi, oricîte lecţii de dicţie şi pietricele ar ţine în gură, pregătindu-se pentru asemenea bătălie.
PSD-ul a anunţat deja direct, prin Ciolacu, că nu mai e o cutumă ca preşedintele partidului să fie candidatul acestuia la prezidenţiale, ceea ce i-a lăsat deja, cu mult înainte ca un anunţ public să fie făcut asupra candidaturii, un culoar liber lui Mircea Geoană. În rest, Drulă nu contează – electoratul USR va fi evident rupt de Cioloş, care vine cu cadidatura Codruţei în plic, primită direct de la Macron, ca un REPER al misiunii sale politice viitoare, aceea de veşnic ”tînără speranţă” a politicii, slugă a celor care-i înrîuresc destinul şi-l manipulează – iar el, pe alţi, la rîndul său.
Politica din România se face, deci, oriunde altundeva, decît în România. Zvonul din ce în ce mai bine consolidat al celor două candidaturi ”externe” la preşedinţia ţării arată nu numai falimentul partidelor politice româneşti, cît mai ales gradul de înfeudare a ţării, intrată sub o suveranitate atît de limitată, încît nici oferta de preşedinţi nu mai poate să şi-o producă ea însăşi. Acum, pînă şi aceştia ne vin direct de la Înaltele Porţi, cu firmanul deja scris şi parafat.
Se spune, printre conesseurii din presă, că Dacian Cioloş a primit de la Macron misiunea să facă REPER-ul tocmai ca vehicul pentru Laura Codruţa Kovesi, deja folosită de preşedintele francez în războaiele lui personale, sau ale Franţei, în care întrebuinţează DNA-ul european. Chiar că Macron l-a înştiinţat pe Iohannis de decizia sa de a o sprijini la alegerile din 2024 pe Kovesi, ceea ce i-ar fi stîrnit acestuia din urmă o furie neputincioasă – cît şi dorinţa de a pleca cît mai departe (şi mai sus) de România: Codruţa abia aşteaptă să-şi execite meseria de procuror din scaunul de preşedinte: nu va uita că Iohannis a mazilit-o şi, la fel ca el, nici ea nu iartă, aşa că singura şansă a preşedintelui nostru e să întreţină singur sau ajutat de Andrei Muraru, fostul său consilier numit ambasador în State, zvonul că va ajunge secretar general al NATO – în speranţa că aceste zvonuri vor ajunge la urechile cui trebuie şi se vor transforma în realitate.
Dar în realitate, şansele lui Klaus Iohannis pentru o atare funcţie sînt de la mici, spre foarte mici: e o pălărie prea mare, pentru o frunte atît de îngustă. Iar procedurile sînt altele, acolo, la NATO decît la Bruxelles, de pildă, unde politicul prevalează. Ori, Iohannis nu are nicio pregătire pentru o atare funcţie, de o responsabilitate care priveşte, în mod direct viitorul lumii întregi. În afară de abilitatea de a juca golf, dar nu ajunge. Şi oricine va face numai o analiză superficială a celor două mandate ale sale în România ca preşedinte, se va convinge imediat că omului nu i se poate da viitoul lumii pe mînă, decît dacă lumea întreagă vrea să se sinucidă.
Oricum ar fi, Kovesi şi Geoană îi cîntă prohodul politic lui Iohannis. Avem, pe de o parte, cuplul Macron – Kovesi, cu ”naşul” Cioloş. Adică, Bruxelles. Pe de alta, avem Geoană şi PSD-ul, dar mai ales Mihaela Geoană şi administraţia Biden, care-l va susţine pe actualul secretar adjunct al NATO să ajungă la Cotroceni. Iohannis – Ciucă, cu naşul PNL, deja nu mai contează. În fundal, e România. Ce-am ajuns!…