„Deseori credem că răul provine mai ales din afară – din comportamentul celuilalt, de la cel care gândeşte rău despre noi, din societate. De câte ori nu îi învinovăţim pe alţii – societatea, lumea – pentru tot ceea ce ni se întâmplă? Mereu e vina celorlalţi – a oamenilor, a acelora care ne conduc, a ghinionului. S-ar părea că problemele vin totdeauna din afară. Iar noi petrecem timpul împărţind vinovăţii. Însă a petrece timpul învinovăţindu-i pe alţii înseamnă a pierde timpul. Devenim mânioşi, acri şi îl ţinem pe Dumnezeu departe de inimă (…). Nu putem fi cu adevărat oameni religioşi plângându-ne întruna: mânia, resentimentul şi tristeţea închid porţile înaintea lui Dumnezeu.
(…) Câţi dintre noi, în decursul zilei, într-un moment al zilei sau al săptămânii sunt capabili să se acuze pe ei înşişi? E o înţelepciune să învăţăm să ne acuzăm pe noi înşine. Încercaţi să o faceţi: vă va prinde bine. Mie îmi face bine, când reuşesc să o fac. Tuturor vă va face bine.
(…) Să-i cerem astăzi lui Dumnezeu să ne elibereze de învinovăţirea celorlalţi. Să-i cerem în rugăciune harul de a nu pierde timpul poluând lumea cu plângeri, pentru că acest lucru nu e creştin. Isus ne îndeamnă mai degrabă să privim viaţa şi lumea pornind de la inima noastră. Dacă privim în noi înşine, o să găsim aproape tot ceea ce detestăm în afara noastră. Şi dacă, într-o manieră sinceră, îi vom cere lui Dumnezeu să ne cureţe inima inima, atunci vom începe cu adevărat să facem lumea mai curată. Pentru că există o manieră infailibilă de a învinge răul: să începem, prin a-l învinge în noi înşine”.