Regizorul Cristi Puiu, despre noul său film, la Interviurile lui Cristoiu: Una dintre poveşti am filmat-o la noi acasă. A fost un moment de criză şi unul de sperietură pentru noi

Regizorul Cristi Puiu dezvăluie la Interviurile lui Cristoiu povestea noului său film, inspirat de pandemie, pe care speră să-l lanseze la sfârşitul acestui an.

Cristi Puiu vorbeşte şi despre relaţia sa cu operatorii de film, cu actorii şi despre artiştii care au renunţat la rolul lor de contestatari ai establishmentului şi au pactizat cu puterea din cauza monopolului deţinut de aceasta asupra surselor de finanţare.

Regizorul afirmă că pandemia şi comportamentul guvernanţilor în timpul acestei crize sanitare reprezintă un punct de cotitură, ce marchează începutul unei noi lumi.

Cristi Puiu pune pe seama promisiunii unei viitoare lumi noi şi atacurile la familie, suspectând un interes ascuns de a atomiza societatea astfel încât individul să poată fi mai uşor de manipulat.

Prezentăm principalele declaraţii ale regizorului Cristi Puiu sâmbătă, la Interviurile lui Cristoiu, de la Aleph News:

Depre relaţia cameraman-regizor

Cristi Puiu: E ca la dans. Atunci când nu reuşeşti să te sincronizezi cu omul din spatele aparatului de filmat apare o problemă. Dar dacă  te sincronizezi, problemele dispar. Şi în realitate, aşa progresiv, pe măsură ce am avansat pe drumul ăsta, de unde plecasem, de la pictură şi puneam mare preţ pe compoziţie şi pe textura imaginii şi pe dimensiunea picturală a unei suite de imagini, am descoperit că lucrul cel mai important, pentru mine, este omul din faţa aparatului de filmat. Prin urmare, toate lucrurile care sunt legate de compoziţie, sunt subordonate emoţiei care circulă între două personaje, între doi actori, nu mă interesează. Singurii care mă interesează sunt oamenii. (...) Şi la Malmkrog a fost greu, şi la Sieranevada a fost greu, la toate filmele a fost greu din motivul ăsta. Dar, pe undeva, ar fi nedrept să spun că a fost doar greu pentru că din întâlnirea astea imperfectă ies şi lucruri bune.

Despre film, pandemie şi  viitorul cinematografiei

Cristi Puiu: Nu l-am lansat (n.r. filmul Malmkrog), asta e problema. S-au închis cinematografele, nu am putut să-l lansăm, apoi atunci când s-au deschis se pare că aveai voie să vii cu un film de 2 ore, ăsta are 3 ore. Asta e ce circula. Aşa, ca informaţie. Filmul Malmkrog a tot circulat, aşa, fără mine, a luat şi nişte premii. (...)

Cristi Puiu: Întrebarea pe care mi-o pun eu este legată de momentul în care oamenii au decis, atunci când se afla în desfăşurare Marele Război, că e vorba de un război mondial. După, poate. Au fost fel de fel de oameni politici care, atunci când au decis să iasă în faţă să vorbească supuşilor despre ceea ce se întâmplă în pandemie, au făcut fel de fel de trimiteri directe, indirecte la ideea de război, de conflict, de război hibrid, şamd. Aşa că pe fondul ăsta de instabilitate generală povestea cu cinemaul cred că nici nu are ce să caute. Cred că lucrurile o să se deterioreze progresiv, televiziunea o să câştige tot mai mult teren şi probabil că, la un moment dat, vom putea vorbi despre cinema şi ce înseamnă el sau a însemnat el. Eu cred că lucrurile se vor transforma în mod brutal şi destul de repede. Deja au început.

Despre pandemie, vaccinare şi frică

Cristi Puiu: Vaccinul este o ipoteză de lucru. Nu cred că speranţa stă în vaccin. Singura speranţă, dacă există loc de speranţă, este în trezirea oamenilor. Oamenii trebuie să se trezească şi să facă, precum spunea recent un autor contemporan, să gândească cu capul lor. Nu m-am vaccinat pentru că sunt liber. Restul familiei, la fel, deşi familia lărgită nu am stat să o verific. Până la urmă socotesc că fiecare este liber să aleagă. În ceea ce priveşte povestea cu vaccinul, cei în poziţie de decizie ar trebui să facă efortul să informeze pe oameni, aşa cum au făcut şi cum se făcea până la pandemie, de la A la Z, în legătură cu absolut orice medicament, nu numai cu vaccinul. Apoi cred că este foarte important ca cifrele să fie cunoscute. Dacă tot vorbim de solidaritate şi îi îndemnăm pe oameni să fie solidari, hai să fim solidari până la capăt. Şi din solidaritate şi din grijă pentru semenii noştri să facem efortul de a clarifica necunoscutele acestei pandemii. Există o necunoscută, într-o lungă serie de necunoscute, care pe mine mă pune pe gânduri, şi oricum nu am răspuns, e decizia, atunci, la început, de a nu recurge la autopsii.

Cristi Puiu: Cred că de fiecare dată când autoritatea a făcut recurs la frică nu a obţinut altceva decât o alimentare a suspiciunii. Îţi pierzi legitimitatea atunci când pui mâna pe bici. Tu nu mai eşti autoritatea, tu eşti vătaful  pe moşie, iar vătaful nu l-a reprezentat niciodată pe rege, iar regele nu pune mâna pe bici. Poate prin interpuşi. Atunci când regele e dement, poate conduce la crime de dimensiuni,  la genocid. Şi asta s-a întâmplat în istorie şi cred că lecţia asta nu am învăţat-o şi trebuie să ne trezim odată şi să fim ceva mai atenţi la ceea ce ni se pune înaintea ochilor.

Despre actor şi rolul subversivului de serviciu

Cristi Puiu: Cred că războiul ăsta invizibil vine la pachet cu o serie de efecte secundare. Pe mine m-a surprins o chestie. Poziţia artistului înainte era de contestatar, era subversivul de serviciu. Punea sub semnul întrebării establishmentul, absolut orice decizie care venea de sus era chestionată şi acum, dintr-odată, artiştii sunt de partea puterii şi poate că lucrul ăsta s-a întâmplat progresiv, în momentul în care, mă rog, decizia a fost luată în vest şi noi ne pliem şi împrumutăm fel de fel de modele, cred că de acolo vine, modelul ăsta al subvenţionării artiştilor. Şi-atunci dacă tu primeşti bani de la stat probabil că o să cânţi în acelaşi cor cu cei care sprijină autoritatea. Cred că asta trăim. Ăsta este unul dintre efectele secundare.

Cristi Puiu: Cred că nu este suficient cercetată frica şi efectele fricii asupra omului. Cred că despre asta este vorba. Avem tipul ăsta de reacţie. A fost momentul ăla de dinaintea pandemiei, dinaintea căderii lui Dragnea, în care îşi dădeau mâna toţi oamenii de cultură din România în Piaţa Victoriei, toţi erau aşa într-un cuget şi o simţire, şi, dintr-odată, odată cu pandemia, deşi au fost luate fel de fel de decizii, care mai de care absurde, nu s-au revoltat.

Cristi Puiu: Pentru că fiecare se gândeşte la propria felie de caşcaval pe care a apucat-o, şi apoi băgaţi capul la cutie, asta nu durează. De altfel, anul trecut cam pe vremea asta toţi spuneau gata, domnule, s-a terminat. Şi eu spuneam băi, nu s-a terminat. În momentul când faci recurs la gesturi atât de definitive, opreşti economiile, înseamnă că e o poveste care abia a început. Şi asta e ceea ce cred. Şi cred în continuare că se vor rostogoli pe o pantă cu totul şi cu totul surprinzătoare, care ne va conduce pe cei mai mulţi dintre noi, supravieţuitorii acestui moment, către o bravă lume nouă. Cred că în momentul în care îţi propui să schimbi configuraţia lumii eşti obligat să trăieşti într-o perioadă de confuzie, de tulburare, pentru a reinstala o altă ordine, alte valori, dar ai nevoie să tulburi apele puţin. E ca atunci când sufli în boască, nu?

Despre cum s-a renunţat aşa de uşor la libertate în pandemie

Cristi Puiu: Probabil că este vorba şi de o poveste legată de generaţii şi cred că este un lucru care ne-a scăpat unora dintre noi - relaţia pe care a dezvoltat-o mintea omului cu internetul, computerul, Facebook. Pur şi simplu se schimbă perspectiva asupra lumii. De altfel, majoritatea oamenilor care se ocupă cu lucrurile astea îşi petrec timpul în faţa computerelor. Relaţia directă cu celălalt aproape că dispare. Computerele fac parte din viaţa noastră şi-atunci, cumva, nu poţi să faci omletă fără să spargi ouăle. Dacă vrei să faci pasul în era asta nouă, promisă cu surle şi trâmbiţe, a transhumanismului, probabil că te obligă să faci recurs la nişte modificări foarte drastice. Eşti dispus să le faci, bine, nu, la revedere. Iar cei care s-au născut cu computerele în braţe şi care îşi petrec timpul în faţa computerelor cred că nu au această problemă. Omul a devenit aşa o poveste din alt timp.

Despre noul său film cu poveşti din pandemie

Cristi Puiu: Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă au o şcoală de actorie şi mi-au propus un atelier acolo la ei la şcoală. Povestea a început în mai. Şi am zis dacă facem lucrurile astea, haideţi să facem nu doar o serie de cursuri despre arta actorului, să facem şi un film. Dar cum să facem film, fără bani? Şi-atunci am imaginat o taxă, banii să se ducă în film şi dacă filmul va fi vândut, un procent să fie redistribuit. Cam ca la o societate pe acţiuni. Ideea era ca fiecare dintre cei care participă la acest atelier să aibă o parte importantă în film şi nu se putea face altfel decât imaginând un film compus din alte filme. Aşa s-a născut acest film fără nume. O să-i găsim numele. Mai avem încă unul de filmat. Sunt 8 filme, cam de 30-40 minute fiecare. Ideea era să plecăm de la zero. Nu există scenariu, nu există nimic şi hai să vedem cine are poveşti din pandemie. Şi fiecare să-şi spună poveştile din pandemia asta. Pandemia 2020. Sunt 9 actori neprofesionişti şi 6 profesionişti. 15 în total din care în final au rămas 14. De-alungul cursului am vorbit despre toate poveştile din pandemie, câte am trăit, şi le-am întors pe toate părţile. Că era vorba despre ceea ce se întâmpla în interiorul familiei, că era vorba despre ceea ce se întâmpla nu ştiu cărei rude. Am circulat şi recirculat fel de fel de poveşti până când am stabilit asupra unora şi fiecare echipă pe care am format-o trebuia să dezvolte povestea şi să-şi imagineze din poziţia de actor propriile replici din nişte poveşti de care cumva erau legaţi, direct sau indirect.

Cristi Puiu: Poveştile din pandemie sunt transformate în ficţiuni. Scenariile sunt scrise de toţi cei care au participat, scenarii pe care eu apoi le-am supervizat. Decorul e în fel de fel de locaţii. Fiecare poveste se petrece într-un alt decor. Spre exemplu, una dintre poveşti am filmat-o la noi acasă pentru că este o poveste care se petrece cumva la noi acasă. Trei zile de filmare pentru fiecare film. Eu am participat cu fel de fel de sugestii la fiecare. Povestea asta pe care am filmat-o la mine acasă este o poveste pe care am trăit-o de la distanţă pentru că o prietenă foarte apropiată a născut în pandemie şi e o poveste foarte tulbure. A fost un moment de criză şi un moment de sperietură pentru noi cei care asistam de la distanţă neputincioşi. Mai ales pentru soţul ei.

Despre relaţia regizor-actor

Cristi Puiu: Dacă îmi zice actorul aşa, eu îi spun nu ştiu ce înseamnă. Nu sunt un dictator, dar vreau argumente. Sunt de acord, schimb tot scenariul, dintr-un film de capă şi spadă facem unul de science fiction, dar vreau argumentele.(...) Fac recurs frecvent la o replică, dacă nu mă înşel îi aparţine Regelui Carol I, care spune că nu de profesionişti avem nevoie, ci de caractere. Oamenii de caracter, asta mă interesează. Nu caut actori, eu caut oameni de caracter. Până la urmă, te urci într-o barcă, trebuie să traversezi fluviul tulbure şi să tragi barca la mal în final. Primadone sunt şi printre actori, şi printre regizori. E o specie pe care o evit, nu reuşesc întotdeauna. Şi mă interesează oamenii care reuşesc sau au reuşit să rămână întregi după ce au traversat Styx-ul. Povestea astea cu faima şi cu gloria ucide.

Despre relaţia cu mijloacele moderne de comunicare şi socializare

Cristi Puiu: Nu am Facebook. Am o problemă cu toate astea şi stau cât mai la distanţă. Există şi efecte secundare nedorite cum ar fi de exemplu analfabetismul meu în materie de computere. Şi dacă se strică ceva sunt chiar zero. Ştiu să trimit un email, dar dacă nu am internet şi nu funcţionează direct de butoanele alea sunt pierdut total. Cred că este vorba de igienă personală. Există o mulţime de lucruri pe care le învăţăm şi de care nu avem nevoie. În momentul în care realizezi că lucrurile s-ar putea să se întâmple aşa, iei tu decizia şi ţii la distanţă o mulţime de informaţii. Nu spun că asta e decizia bună, corectă, dar am stat la distanţă de lucrurile astea pentru că am avut de multe ori sentimentul că sunt invadat. Nici nu mă uit la televizor. Avem un televizor. Din când în când mă uit pe youtube, şi acolo am văzut emisiunile dvs printre altele, şi branşat la Netflix, la care nu mă uit.

Cristi Puiu: Câtă vreme va exista acest pericol al monopolului ne vom duce de-a rostogolul până jos de tot pentru că vei fi tentat să-i cânţi în strună ăluia care îţi dă banii. Acum eu pariez pe inteligenţa omului şi pe capacitatea lui de a înţelege, poate nu până la capăt, cel puţin o parte din riscurile pe care le presupune monopolul în general. Sper să nu ajungem acolo, sper să nu ajungem la un partid unic, să cântăm din nou în cor toţi aceeaşi melodie, să ne minţim cum s-a întâmplat atâţia ani în comunism. Eu sper asta şi am încredere în oameni, dar ceea ce se întâmplă pare să semene cu ce am trăit în Epoca de aur sub altă formă.

Despre atacul la familie şi atomizarea societăţii

Cristi Puiu: Ce cred eu despre povestea cu familia şi de ce se află familia în miezul ţintei cred că are legătură cu dezintegrarea vechii lumi. Ceea ce  progresiştii socotesc ca fiind o lume consumată, ajunsă la capătul puterilor şi-atunci că, bineînţeles, trebuie să începem de jos, o reconfigurăm. Păi şi cum? Păi în momentul în care dezarticulezi familia, faci recurs la discordie şi semeni discordia peste tot, pentru că nu e legat numai de familie, este legat şi de discursul ăsta de gen, rasă, tot ce avem în jurul nostru, cred că se urmăreşte, mărturisit sau nu,  dezintegrarea societăţii, atomizarea ei şi atunci indivizii vor fi aşa ca nişte frunze în vânt, foarte uşor de controlat de către puterea instalată. Pentru că altfel ajungi să te înfrunţi aşa, ca în ceata lui piţigoi, dai într-unul, ţipă doi, dacă dai în mine, dai în tine, dai în fabrici şi uzine, şamd. Familia o să se apere, dar unul, individul, cum se apără el? Păi solidarizându-se. Păi da, dar pe noi ne încurcă chestia asta. Şi aşa mai departe. Izolarea omului în faţa computerului conduce iarăşi la asta.