belarus lukasenko

Puterea rusească deţine locul întîi în istoria lumii în ştiinţa de a-şi reprima propriul popor. Represiune pe care caută apoi să o extindă şi asupra altora. De la Ivan cel Groaznic la Petru cel Mare, de la Alexandru al II-lea (care a instaurat formula potrivit căreia critica autorităţii era un delict la fel de grav ca o crimă) şi pînă la Lenin şi Stalin, obsesia tuturor n-a fost doar puterea, ci de controlul total şi excesiv al supuşilor. Treptat, nici n-a mai contat vinovăţia. Teroarea a devenit o practică curentă a autorităţii şi a fost deprinsă ca un mod de viaţă de către populaţie. Lecţia supunerii e, la ruşi, printre primele învăţate. De aceea, de la revoluţia bolşevică încoace, în Rusia n-au mai fost insurecţii ori rebeliuni. Şi, raportate la numărul populaţiei, protestele împotriva puterii sau pentru revendicări de orice natură sînt insignifiante şi nu pun în pericol, în niciun fel, într-un mod real, liniştea de granit care domneşte în societatea rusă.