istoria f r perdea

Un fost colonel de securitate din Dolj, pensionat la cerere în 1990 spunea: “cei care au crezut după 22 decembrie că vor înlătura Securitatea şi-au făcut iluzii. Securitatea din România, la fel ca toate instituţiile similare din fostele ţări socialiste este organizată în aşa fel încît, chiar dacă unii dintre şefii ei dispar, funcţionează în continuare fără ei. Ierarhia este organizată pe principiul şirului indian. Cînd unul dintre şefi dispare, şirul face un pas în faţă şi locurile sînt ocupate automat. Organizarea are totuşi o hibă, care a distrus unitatea aparatului: dacă şeful din capul şirului o ia în altă direcţie, toţi îl urmează”.

În 22 decembrie 1989, Departamentul Securităţii Statului avea un efectiv total de 15.312 angajaţi, dintre care 10.114 ofiţeri, 791 maiştri militari, 3.179 subofiţeri şi 1.228 personal civil. În unităţile centrale ale Securităţii lucrau 6.602 persoane, în cele teritoriale şi la Securitatea Municipiului Bucureşti 6.059, în şcolile de pregătire şi perfecţionare a cadrelor 225, iar în unităţile speciale acoperite 2.426, dintre care 1.892 ofiţeri.

Corneliu Coposu, despre care Securitatea instigase să se strige după 1989 că ”n-a mîncat salam cu soia” are un dosar de urmărire informativă de aproape 20.0000 de file. E greu de estimat la ce sume s-a ridicat energia şi resursele consumate de Securitate în urmărirea lui Corneliu Coposu după eliberarea lui din închisoare, la capătul a 17 ani de detenţie.

Vineri, 3 octombrie 1975, de la Ambasada Statelor Unite la Bucureşti pleca o cablogramă secretă, semnată ”Barnes”, cu următorul conţinut: ”Pedeapsa capitală este aplicată în mod ocazional în România, dar în mod diferit, de obicei ca lecţie atunci cînd corupţia a fost văzută ca depăşind normele obşnuite din Balcani”.

Se împlinesc astăzi 71 de ani de cînd, în 26 februarie 1950, Securitatea aresta un bătrîn savant: pe istoricul Alexandru Lapedatu. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950 a fost transportat la Sighet, închisoarea care avea să fie punctul terminus pentru demnitarii de seamă ai vechii Românii. Lapedatu avea 73 de ani, rafuri întregi de cărţi scrise şi lui i se datora în parte recunoaşterea unirii Transilvaniei cu România, dar nu a contat.

Scriu aceste rînduri de ziua ”Micii Uniri”, cu gustul amar la gîndul că ne pierdem memoria: sărbătorile ca acestea devin tot mai golite de conţinut, după lunga perioadă de comunism, în care istoria a fost profund ideologizată.

Pe 17 decembrie 2020, generalul Nicolae Ciucă, actualul şef al armatei române şi-a cerut scuze „pentru greşelile, erorile sau abuzurile săvârşite de unii dintre angajaţii Ministerului Apărării Naţionale” în decembrie 1989.

România lui Ceauşescu era o lume secretă: singurele mijloace de informare publică erau cotidianele ”de partid”, cele două ore de program ale televiziunii publice şi radiodifuziunea.

Din păcate, numărul celor care ”regretă” fostul regim comunist nu este unul mic, nici acum, la 31 de ani de la Revoluţie. Din nefericire, ceea ce îi ajută în primul rînd este lipsa de cunoaştere şi apoi uitarea. Cei mai tineri nu ştiu nimic despre viaţa din acei ani: cei care au trăit umilinţele nu vorbesc despre ele.

Tezaurul României, sechestrat de Rusia Sovietică este de 104 ani o amintire.