lucretiu patrascanu

Între 1941 şi 1945, Lucreţiu Pătrăşcanu scrie patru cărţi: Sub trei dictaturi (aprilie – octombrie 1941), Un veac de frămîntări sociale. 1821 – 1907 (definitivată în 1942, fragmente din lucrare apar în 1937, sub pseudonimul Ion C. Ion, în „Viaţa Românească”), Problemele de bază ale României (1942-1943), Curente şi tendinţe în filozofia românească (1944-1945). Le […]

Într-o ţară a zvonurilor, înlocuind ştirile exacte, a legendelor, ţinînd locul adevărurilor, se ştiu lucruri vagi despre celebrul discurs ţinut de Lucreţiu Pătrăşcanu, la adunarea publică de la Cluj din 11 iunie 1946. Se cunoaşte, totuşi, că de la această cuvîntare i s-au tras lui Lucreţiu Pătrăşcanu dizgraţia şi, ulterior, moartea. N-au pătruns însă pînă […]

După arestarea lul Lucreţiu Pătrăşcanu, a început prigoana împotriva prietenilor şi cunoscuţilor săi. Consilierii sovietici care coordonau Serviciul Secret de Informaţii şi Securitatea Poporului, dacă tot era vorba de o acuzaţie de spionaj pe care i-o aduceau, trebuiau să construiască şi ”lotul de spioni” din jurul său. Astfel că au fost arestaţi prietenii şi cunoscuţii lui Pătrăşcanu şi ai soţiei: Belu Zilber, Lena Constante, Hary Brauner, Nicolae Betea, Anton Raţiu, alături de care au fost închişi Remus Kofler, Jak Berman, Emil Calmanovici - ultimul, un arhitect bogat şi idealist, care-şi donase aproape întreaga avere partidului comunist, în timpul războiului. Ultimii trei, care lucraseră la Secţia financiară a partidului, au avut pînă în august 1944 relaţii inclusiv cu agenţi ai serviciilor de informaţii occidentale, pe atunci aliaţi, cu autorizarea partidului. Acum, urmau să fie pandantul acuzării lui Pătrăşcanu de spionaj.

Securitatea a jucat rolul esential nu numai în arestarea a sute de mii de oameni care s-au împotrivit comunismului, dar şi în scenariile epurărilor staliniste, în luptele dure pentru putere dintre liderii comunişti din România, după intaurarea regimului de ocupaţie sovietică a ţării. România nu a făcut excepţie în ”blocul răsăritean”. După instalarea la putere a comuniştilor în ţările din estul şi centrul Europei, ocupate de Armata Roşie, singurul factor de risc în calea impunerii puterii necondiţionate a lui Stalin era o linie "naţională” a comuniştilor din vreuna din aceste ţări, care ar fi putut ameninţa unitatea "blocului sovietic". Astfel, de la apărarea ”regimului democrat-popular”, Poliţia politică (Securitatea Poporului, creată în Republica Populară Română de consileri sovietici şi comandată de foşti agenţi NKVD) a trecut şi la apărarea "unităţii şi purităţii" partidului şi prin aceasta la apărarea integrităţii sistemului de ocupaţie sovietică din ţările Blocului de răsărit. În ochii lui Stalin, aceasta fusese pusă la îndoială de Tito, liderul iugoslav care refuzase să i se supună, pentru că-şi eliberase singur ţara. A început astfel lupta împotriva ”patrioţilor” din partidele comuniste, acuzaţi de ”titoism”, iar în România primul pe listă era Lucreţiu Pătrăşcanu.

Activitatea lui Lucreţiu Pătrăşcanu din 1945-1947, ca ministru al justiţiei nu justifica etichetarea sa drept “duşman al partidului” şi arestarea sa. Dar el n-a fost nici un “Saint Just” al cauzei, comunistul fără pată, bun patriot, aşa cum i-a fost acreditată imaginea, odată cu reabilitarea post-mortem dispusă de Nicolae Ceauşescu, într-o Plenară specială a PCR, […]

Lucreţiu Pătrăşcanu, pe care nostaligicii comunismului l-au transformat în erou, preluînd tezele naţional-comuniste ale lui Ceauşescu, a fost de fapt cel care a făcut primii paşi în construirea sistemului de aplicare a “justiţiei de clasă”, în construirea legislaţiei pe care s-a bazat represiunea – căreia el însuşi avea să-i cadă victimă.