marius oprea

Cel mai important proces de după Revoluţie împotriva unor torţionari ai Securităţii se încheie cu un verdict peste două zile, de ziua Americii. Un moment simbolic – sîntem, într-adevăr o democraţie consolidată, după modelul american sau am rămas doar declarativ ”aliaţi ai SUA”, în vreme ce în ţară structurile fostei Securităţi continuă să deţină puterea, […]

Beneficiari ai unor pensii de şapte pînă la zece ori ori mai mari decît ale fostelor victime, acţionari, proprietari ai unor firme, maşini şi imobile opulente, foştii securişti, ”reciclaţi profesional” în Serviciul Român de Informaţii au ajuns să sfideze România. ”Troiţa de la Piteşti” a fostului securist Şovar se extinde în toată ţara, prin gesturi […]

Silviu Brucan povestea că de 1 mai, ”Sărbătoarea muncii”, şi liderii comunişti sărbătoreau la fel ca poporul, după ce coborau de la tribunele la care salutau defilarea: cu mici şi bere. Pe lîngă asta, mai jucau cîte un tabinet, suprema ”fineţe” a elitei. În schimb, în subteranele Securităţii, de 1 mai teroarea continua fără răgaz, fără să ţină cont de sărbătoare. În vreme ce mulţimile defilau, cei care nu se aliniaseră la defilare, la coadă la mititei şi la halbele de bere, sufereau torturile inimaginabile ale anchetatorilor – care, de ziua muncii, sărbătoreau şi ei, prin muncă, adică prin schingiuirea şi urmărirea semenilor. Securitatea n-a cunoscut răgaz, ca şi defilările de 1 mai, pînă la căderea comunismului, în 1989. După care 1 mai a rămas, cu berea şi mititeii săi, dispărînd doar defilările şi tortura. Restul s-a păstrat, întocmai.

Din păcate pentru UDMR, o formaţiune mult mai performantă în actul de guvernare decît partenerii săi, prin mai toţi miniştrii şi secretarii săi de stat, excepţie făcînd poate Edward Novak, care a făcut mai multe greşeli ce au nemulţumit atît sportivi, cît şi public, riscă să-şi piardă locurile la ”rotativă”. Presiunile interne în principalele două […]

În 1955, Securitatea a trecut prin transformări ”de nevoie”: în cadrul politicii generale de ”destindere” a relaţiilor intrenaţionale, Moscova a impus statelor din sfera sa de influenţă o politică represivă mai relaxată. Ţările ocupate de Armata Roşie la finele celui de-al doilea război mondial şi în care se instaurase regimul sovieto-comunist aveau să ceară şi […]

Am fost atenţi prea mult, în mai bine de un an, la Rusia. Analiştii politici şi militari au urmărit mai degrabă cum îşi bîţîie Putin piciorul sau îşi ţine mîna nemişcată pe lîngă corp, încercînd să descopere cînd va muri dictatorul. Fără să vedem că, în spatele scenei, se regrupează fostul ”bloc comunist” şi aşa-zisele ”ţări nealiniate” de pe vremuri se aliniază şi ele, ordonat, în spatele Chinei şi Rusiei.

În atmosfera saturată de suspiciune, frică şi propagandă din anii comunismului, micile slăbiciuni omeneşti s-au schimbat nu o dată în vicii şi aberaţii, exploatate cu folos de cei puşi să menţină controlul asupra ”maselor” şi liniştea celor puternici. Din nefericire, arhivele Securităţii, fosta poliţie politică, abundă în astfel de exemple, în condiţiile în care unicele […]

Există momente în viaţa noastră cînd avem un sentiment foarte acut că ne aflăm faţă în faţă cu istoria şi că o privim cum se scrie sub ochii noştri. Am trăit multe asemenea momente alături de Constantin Ticu Dumitrescu, cel care nu mai e printre noi – se vor împlini în acest an, pe 5 decembrie, 15 ani de cînd a plecat într-o lume în care, cu siguranţă, ar fi preşedinte al unui Consiliu pentru deconspirarea îngerilor care au colaborat cu diavolul. Pentru că nu cred că locul lui Băsescu va fi în Rai, pentru a-i împiedica alegerea. Între cele multe pe care le-a făcut, Ticu Dumitrescu a fost cel care a împămîntenit printre deţinuţii politici comemorarea acelora dintre ei care s-au dus la cer, de Sfinţii Mucenici. Orice încercare de a i se propune altceva, în Parlament, se solda cu un invariabil ”lasă-mă, domnule, în pace. Noi avem sărbătoarea noastră, de Sfinţii Mucenici. Nu ne trebuie lege pentru ea”.

În 1952 a luat fiinţă un Serviciu nou în cadrul Securităţii Poporului, la în Direcţia a III-a de Informaţii Contrasabotaj. Acesta avea ca atribuţii specifice ”acţiuni informative şi armate menite să ducă la lichidarea grupurilor de rezistenţă anticomunistă din munţii României”. Se numea ”Serviciul Bande”. Astfel, s-au creat “comandouri specializate în combaterea luptătorilor din munţi, din care făceau parte strategi, tacticieni, psihologi şi practicieni ai ofensivei concrete”. O armată de elită în cadrul Securităţii, care a semănat teroare nu doar în munţii unde se adăposteau partizanii, ci mai ales în satele de la poalele lor, printre ţăranii care sprijineau rezistenţa.

Adevăratul criminal al lui Pătrăşcanu a fost utimul său anchetator. Activist de partid clujean, Ioan Şoltuţiu, care a ajuns în anii ’70 secretar de partid al Universităţii din Cluj, primea indicaţii în ancheta lui Pătrăşcanu direct de la şeful consilierilor sovietici din MAI, Alexandr Mihailovici Saharovski, care avea să ajungă pînă la înalta funcţie de şef al spionajului din KGB, în aceeaşi ani în care Şoltuţiu era mai-mare peste universitarii clujeni. L-am găsit pe Şoltuţiu ca paşnic pensionar, de 73 de ani, în comuna natală Ileanda, din zona Dejului, în iunie 1991. N-a vrut să stea de vorbă cu mine, nici n-a vrut să iasă din casă, am vorbit prin uşă. Mi-a spus că e bolnav de inimă – aceeaşi ”boală” pe care o pretexta şi fostul securist-asasin Nicolae Briceag, autor a zeci de execuţii sumare cu propria-i mînă, originar din aceeaşi zonă. Dar am reuşit totuşi să reconstitui trecutul şi crima lui, cu ajutorul arhivelor. Ea a fost cunoscută numai de un cerc de ”iniţiaţi” ai partidului.

La începutul anului 1949, pe 22 ianuarie, s-a decretat înfiiţarea Miliţiei, dar pînă la naşterea ei efectivă, în urma şedinţelor colegiului de conducere din MAI-ul în fruntea căruia se afla Teohari Georgescu, a mai durat încă o lună. Deocamdată, după decret, se alesese doar şeful ei: Pavel Cristescu, pe numele său real Fifca Kleinmann, ilegalist […]

În pragul privatizării sale, Petrom era o firmă în extindere. ”Societatea derula operaţiuni de explorare, exploatare şi extindere a reţelei de distribuţie a produselor petroliere în Ungaria, Republica Moldova, Kazahstan şi India (estimate la peste 200 milioane dolari SUA) şi era singurul operator al celor două licenţe de explorare a blocului Neptun din Marea Neagră. Societatea naţională dispunea de perimetre petroliere preluate în concesiune în Kazahstan, India, Quatar şi Libia, ale căror rezerve erau estimate la 15,5 milioane tone ţiţei (producţia de ţiţei depăşind 200.000 tone)”. Dintr-o societate cu capital de stat şi statut de ”multinaţională” în construcţie, de Petrom s-a ales praful şi a ajuns peste noapte o anexă a companiei austriece OMV, care a exploatat din 2005 încoace petrolul românesc cum a vrut ea.

Klaus Iohannis spunea pe 19 decembrie, cînd Roberta Metsola, preşedinta Parlamentului European, a făcut o vizită de consolare la Bucureşti, pentru estomparea efectelor emoţionale ale votul negativ primit de România la intrarea în Schengen, că ”voi continua toate discuţiile”, care să schimbe decizia luată în Consiliul JAI. N-a continuat nimic. De atunci încoace, n-a mai făcut absolut nimic. Relaţiile noastre cu Austria sînt în continuare îngheţate. În locul ei, al preşedintelui Iohannis şi al guvernului Ciucă lucrează, în schimb, grecii.

Au trecut aproape două decenii de cînd guvernul Năstase a privatizat Petrom, printr-un contract încă ”secret” cu firma austriacă OMW. România a pierdut astfel total controlul asupra principalelor sale rersuse energetice. Ar fi fost de aşteptat ca preşedintele Iohannis, vreme de şase ani inamicul declarat al ”peeseedee”, să remedieze această situaţie, dar el a eşuat cu tot cu stat şi cu ”guvernul său” în braţele ”ciumei roşii”. Contractul cu OMW nu numai că s-a păstrat tot ”la secret”, dar concernul asutriac a rămas una din puţinele firme (alături de HS Timber, fostul Holzindustrie Schweighofer, ”tăietorii de lemne” din pădurile României) cu ”uşa deschisă” la Cotroceni. Dorinţele şi nevoile lor, în România devin lege.

Pînă la căderea regimului comunist din România, nu se putea pune problema judecării celor vinovaţi pentru crimele şi abuzurile comise în numele acelui regim, care nu numai că le-a făcut posibile, dar în numele căruia ele au fost făptuite. Sistemul nu avea cum să-şi condamne propria politică. „Raţiunile de stat“ care l-au împiedicat să se autocondamne au funcţionat şi după dispariţia sa oficială – semn că, de fapt, undeva, în subteranele unei realităţi care îl nega sau îl uitase, comunismul a continuat să trăiască. Şi trăieşte încă, în multe din cele ce se întîmplă în jurul nostru.

În urmă cu 33 ani, se auzea, repetat, la Europa Liberă cum populaţia Timişoarei, cea ieşită în stradă, era masacrată de tancuri pe Calea Girocului sau împuşcată din faţă în Piaţa Operei. Treptat, o tot mai largă parte a lumii noastre li s-a alăturat – mai întîi în îngrijorare şi compasiune, iar mai apoi în revoltă. După nesăbuinţa lui Ceauşescu, care a insultat în 20 decembrie morţi a căror ucidere o comandase şi a căutat a doua zi cumpărarea conştiinţelor cu zece lei, calea era fără întoarcere. S-a petrecut atunci ceva peste puterea de înţelegere a oamenilor – parcă patru decenii de teroare, patru decenii de zăcut la cozi, patru decenii de cartele, patru decenii de frig şi mai ales patru decenii de umilinţe la care te supunea, într-adins, în faţa “colectivului” orice mic imbecil cu carnet roşu şi patalama de activist s-au adunat atunci în toţi – indiferent de vîrstă. S-a ridicat şi Bucureştiul. Se revărsase paharul. Frica era înghiţită, ceas de ceas, de porţii mari de curaj, iar anii de umilire se transformau, clipă de clipă, într-o libertate care înceta să mai fie numai interioară. O libertate căreia TAB-urile armatei nu-i puteau ţine piept, cum nu i-au putut ţine piept nici “uslaşii” Securităţii.

Austria s-a îndreptat către neutralitatea ei oficială din anii ’50, în urma tratatului încheiat la Moscova, prin care în 1955 trupele sovietice şi apoi şi aliaţii s-au retras din ţară. În Austria legile fac din spionaj o ”crimă”, doar dacă este îndreptat împotriva Austriei. Dacă spionii n-au treabă cu ea, nici Austria n-are treabă cu ei. În acest climat, oficialii austrieci sînt totuşi primii cei mai expuşi influenţei ruse. Această politică din trecut e actuală încă şi face din această ţară un pericol potenţial mult mai mare pentru Uniunea Europeană, decît ”migraţia ilegală”.

În urmă cu şaptezeci de ani, la începutul anului 1952, la o plenară din martie, Dej a început ofensiva împotriva ”străinilor” din rîndurile comuniştilor din România, pentru a da o nuanţă de ”patriotism” ocupaţiei sovieto-comuniste din ţară. Primul care a ”căzut” a fost Vasile Luca, fost ministru de finanţe, în contextul nemulţumirii populare faţă de ”reforma bănească”. I-au urmat Teohari Georgescu şi Ana Pauker: ”troika” moscovită a dispărut din fruntea partidului peste noapte, aşa cum şi apăruse: din voia lui Stalin.

După arestarea lul Lucreţiu Pătrăşcanu, a început prigoana împotriva prietenilor şi cunoscuţilor săi. Consilierii sovietici care coordonau Serviciul Secret de Informaţii şi Securitatea Poporului, dacă tot era vorba de o acuzaţie de spionaj pe care i-o aduceau, trebuiau să construiască şi ”lotul de spioni” din jurul său. Astfel că au fost arestaţi prietenii şi cunoscuţii lui Pătrăşcanu şi ai soţiei: Belu Zilber, Lena Constante, Hary Brauner, Nicolae Betea, Anton Raţiu, alături de care au fost închişi Remus Kofler, Jak Berman, Emil Calmanovici - ultimul, un arhitect bogat şi idealist, care-şi donase aproape întreaga avere partidului comunist, în timpul războiului. Ultimii trei, care lucraseră la Secţia financiară a partidului, au avut pînă în august 1944 relaţii inclusiv cu agenţi ai serviciilor de informaţii occidentale, pe atunci aliaţi, cu autorizarea partidului. Acum, urmau să fie pandantul acuzării lui Pătrăşcanu de spionaj.

Recent, Primăria Piteşti a aprobat PUZ-ul prin care ”celularul” fostei închisori, cunoscută în toată lumea prin atrocităţile săvîrşite aici, va fi demolat. În schimb, aceeaşi primărie susţinea că n-a avut nicio treabă cu ridicarea monumentului Securităţii în cimitirul militar din oraş – terenul a fost concesionat, şi nu e treaba lor. Deşi e evident, pentru […]

Angela Merkel a fost, din 22 noiembrie 2005 pînă în 8 decembrie 2021, cît a ocupat funcţia de Cancelar federal al Germaniei, o ”împărăteasă a Europei”. Acum are o curte restrînsă la doar 9 oameni. Ea a înrîurit puternic istoria europeană şi a lumii aproape două decenii, după căderea comunismului. De ”dreapta” fiind, preşedintă a […]

Nu, nu este o metaforă, din păcate. Sîntem, de fapt, în plin război – chiar dacă nu zboară rachete pe cer. Chiar dacă nu cad bombe. Războiul, în genere, e despre resurse – aşa a fost dintotdeauna – şi în special, resurse energetice. E ceea ce politicienii şi strategii occidentului au eludat. Într-nu sistem energetic hiperconectat şi interdependent, ”decuplarea” unei ţări (ceea ce face Rusia acum, în Ucraina) înseamnă afectarea unei părţi importante a lumii. În cazul de faţă, a Europei. Nu iarna ne va afecta pe toţi, ci războiul – care nu mai e o problemă a unei ţări, ci a unei părţi a lumii.

În 2004, cînd am terminat de scris "Moştenitorii Securităţii", nu-mi imaginam că structuri aidoma fostei Securităţi şi chiar originare din aceasta vor reuşi să ia in posesie România, la peste trei decenii de la căderea comunismului. Acum România e a lor. A ”eşuat” în braţele lor.

După arestarea şi ”anchetarea” lor la Miliţia din Braşov (de fapt, o bătaie continuă) cei 61 de muncitori braşoveni condamnaţi ulterior pentru manifestaţia din 15 noiembrie 1987 au fost transferaţi în arestul Securităţii de pe Calea Rahovei, din Bucureşti. Aici au intrat pe mîna ”profesioniştilor”. Asociaţia 15 noiembrie 1987 are, proporţional, cea mai ridicată rată a mortalităţii, din toate organizaţiile care-i reprezintă pe cei ce au avut de suferit, de pe urma represiunii comuniste, excepţie făcînd foştii deţinuţi politici, dar numai dacă nu-i socotim pe cei deportaţi în Bărăgan, care fac parte şi ei din AFDPR. Din Asociaţia 15 noiembrie 1987, au murit pînă în zilele noastre 33 de membri. Mulţi dintre ei, la vîrste la care de obicei ”nu se moare”.

15 noiembrie 1987 nu era o zi obişnuită – nici măcar pentru comunişti. Aveau loc alegeri, steagurile cu secera şi ciocanul colorau în roşu străzile Braşovului, iar mesele festive erau deja întinse la Primărie şi Comitetul judeţean de partid. Se aşteptau rezultatele, adică bine cunoscutul procent de 99,9% participanţi la un scrutin în care candidaţii erau doar cei propuşi de partid sau de anexa sa, Frontul Democraţiei şi Unităţii Socialiste. Dar în jurul orei 10, liniştea oraşului a fost spulberată. O parte dintre muncitorii uzinei „Steagul Roşu” au ajuns în centru, strigînd sloganuri anti Ceauşescu şi anticomuniste. Pe drum, coloanei – care număra cîteva sute de muncitori – i se alăturaseră braşoveni cărora nu le venea să creadă ce se întîmplă. Pe străzi nu mai putea fi văzut nici un miliţian, circulaţia era blocată, şoferii troleibuzelor abandonau maşinile şi se alăturau revoltei. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfîrşit curajul să protesteze. În momentul în care coloana protestatarilor a ajuns în faţa Spitalului Judeţean s au auzit, timid, cîteva cuvinte din Deşteaptă te, române!, imn patriotic născut la Braşov şi interzis vreme de peste două decenii de regimul comunist. Oamenii încercau să l cînte, dar nu ştiau nici versurile, nici muzica. La un moment dat, tonul a reuşit să fie dat de către unul dintre muncitorii de la „Steagul Roşu” – Iosif Farcaş - şi, după cîteva ezitări, a fost reluat de mulţimea manifestanţilor. A fost, în opinia martorilor, cel mai impresionant moment.

Altcîndva, cu trei decenii în urmă, numai numele lui Corneliu Coposu umplea pînă la refuz sălile. Cea mai puternică voce a opoziţiei democratice din România, faţă de renaşterea structurilor comuniste şi perpetuarea lor s-a stins însă, în urmă cu 27 de ani, iar moştenirea sa politică a fost risipită. Din păcate, şi memoria lui pare a se stinge în viaţa publică – deşi Fundaţia ”Corneliu Coposu” face eforturi eroice pentru a o păstra. În viaţa politică, învăţămintele despre cinste, demnitate şi curaj ale ”Seniorului” au fost demult uitate. Avem acum o clasă politică spre care nici măcar Corneliu Coposu, omul dialogului nu ar mai găsi o cale de comunicare.

Între anii 1991-1996, în România a înflorit contrabanda, şi mai ales contrabanda cu ţigări: două din trei ţigări erau ”netimbrate”, faţă de procentul de azi, de circa o cincime. Era o totală lipsă de cooperare între instituţiile statului în a căror competenţă intra contracararea contrabandei, ca să nu mai spun că uneori, chiar persoane cu […]

Preşedintele are acum un ministru al apărării pe placul său. Demisionarul Vasile Dîncu, care a părăsit postul pentru că nu putea ”colabora” cu Iohannis, nu mai e o piedică în visul preşedintelui, de a deveni şef al NATO, afirmîndu-se mai întîi drept ”cap al oştirii” române. Dar nici Angel Tîlvăr nu-l va putea ajuta: s-ar putea să facă de rîs oştirea. Deja, Ciucă şi Ciolacu rîd.

Diana Şoşoacă oscilează, în discursurile sale, între pitoresc şi nociv. ”Pitoresc”, pentru cei cu îndeajuns de multă şcoală şi mult umor şi înţelegere, ca să-i trateze ca atare bufoneriile. Nociv, pentru cei în stare să o ia în serios. Una peste alta, nota comună a intervenţiilor ei e agresivitatea. A luat de la Corneliu Vadim Tudor tot ce era de luat, mai puţin cultura generală a acestuia. E, pur şi simplu, o copie deloc perfectă, dar eficientă în manipularea celor slabi de înger. Şi o dovadă că Legea Electorală ar trebui schimbată, prin introducerea unui aviz psihologic pentru candidaţi. Aşa cum se practică în armată, în poliţie şi ar trebui să se întîmple şi în învăţămînt.

Românii ştiu deja, au trecut prin asta: la începutul anilor ’70, a început să se găsească foarte greu zahăr. Apoi deloc. Foarte puţin devansat în timp, a început la fel cu uleiul de floarea soarelui. Pe cînd aveam zece ani, stăteam deja cu mama, pe care o aşteptam în staţia de autobuz după ce ”lăsasem rînd” la coada la zahăr şi ulei, peste două ore, pentru două sticle de ulei de 0,5 litri şi un kil de zahăr. ”Sus” se ştia foarte bine de această criză, dar nu se putea face nimic: o mare parte din producţie mergea la export şi dealtfel crizele multiple, de sistem ale economiei româneşti se vedeau cel mai bine la capătul ”lanţului final”: în sacoşă. Curînd, au dispărut din rafurile alimentarelor mai toate produsele, rînd pe rînd. În 1989, se mai puteau vedea prin vitrinele goale doar cutii cu creveţi vietnamezi, sticle cu oţet şi apă minerală medicinală. Uneori şi mazăre la borcan, sau conserve cu tocană de legume. Acum, nu e chiar la fel. Dar consumul de ulei şi zahăr a scăzut, în schimb, drastic – nu pentru că nu se găseşte, ci pentru că uleiul şi zahărul sînt de trei ori mai scumpe, ca la începerea pandemiei de covid şi a războiului din Ucraina. Şi nu doar în România, ci peste tot. E posibil ca, după aceeaşi tristă experienţă românească a anilor ’80, să ne aştepte o serioasă criză alimentară. Eu cred în ciclicitaea istoriei, în faptul că, într-un fel, istoria ”se învîrte în cerc”, cum spunea Arnold Toynbee. Dacă e aşa, noi, românii, avem un mare avantaj, faţă de alţii: ne-am călit, în anii ”epocii de aur” a lui Ceauşescu.

Federaţia Rusă a îmbrăcat ”operaţiunea specială”, adică invadarea Ucrainei, de la bun început într-o retorică antifascistă. Pe de o parte, pentru a readuce instinctiv în mintea ruşilor de rînd memoria Marelui Război pentru Apărarea Patriei, pe de altă parte, acuzînd conducerea de la Kiev că e fascistă, au încercat o justificare ”corectă politic” a invaziei. […]

Ce să zic? Citesc: ”Cercetătorii CNSAS Mădălin Hodor şi Mihai Demetriade predau la Academia SRI”. Teoretic, sînt mai mult decît îndrituiţi să facă asta. Sînt cercetători la CNSAS, s-ar spune că tocmai potriviţi să îi ferească pe absolvenţii şi ofiţerii SRI de derapaje totalitare, de alunecarea spre năravurile Securităţii. Problema nu e cu postul, ci cu oamenii. Demetriade şi Hodor s-au antepronunţat, ambii, în favoarea Securităţii. Au absolvit-o de cele mai sinistre murdării. Ce să-i înveţe ei pe ofiţerii din serviciile de informaţii, despre Securitate? Că există ”nuanţe”? Că, de fapt, lucrurile n-au stat tocmai aşa, cum se plîng victimele?

Recent, a izbucnit un scandal, legat de ”afacerea NIS”, în care grupul sîrb Naftna Industrija Srbije, de fapt o franciză a ruşilor de la Gazprom este cercetată de DIICOT, pentru suspiciuni de spionaj în favoarea Federaţiei Ruse. NIS a operat mai mulţi ani, pe şase cîmpuri petrolifere din Banat. Acum a izbucnit un alt scandal, […]

Continui prezentarea ”Afacerii Jimbolia”, în urma căreia în România au apărut, între altele, în siajul unor foşti securişti precum Ilie Stanciu şi al unor şefi din SRI ca şeful de la Prahova, Corneliu Păltînea trei tineri viitori ”milionari de mansardă”: Sebastian Ghiţă, Dan Grigoriu şi Dan Berendel. De numele ultimilor doi e legat contractual controversat al MApN, în urma cărora MIG-urilor din dotarea armatei române le-a fost administrat un kerosen de proastă calitate, care le-a pus literlamente la pămînt. A fost doar lăcomie, sau şi ceva mai mult, ar fi treaba procurorilor, dar şi a SRI-ului să investigheze. Pentru că, în fond, cele trei ”vlăstare” au crescut la umbra sa, pînă într-acolo încît unul din cei trei, Grigoriu, se dă drept general al Serviciului Român de Informaţii şi nimeni nu-l condamnă pentru uzurpare de calităţi oficiale.

Fără presă, n-ar fi existat un ministru Sorin Cîmpeanu. De la plecarea lui din mediul universitar şi intarea în cel politic, s-a bucurat din plin de atenţia presei. Şi a avut, o bună bucată de vreme, parte şi de o ”presă bună”. Pînă la dovedirea plagiatului, cu toate argumentele publicate tot în presă de Emilia Şercan. Şi n-a mai fost mult, pînă la demisia lui Cîmpeanu, pe care-l va aştepta un anonimat precum cel al Monei Muscă, ridicată şi doborîtă tot de presă. Asta e menirea ei şi se achită bine de ea. Atunci, de unde îngrjorări cu privire la ”libertatea” ei, prezentă şi viitoare? Ori ar trebui, toţi, precum colegii de la Recorder, să facem anchete după partituri de import, cu aromă de vodcă şi muştar?

Brusc, ridicarea unui monument funerar ”în onoarea foştilor ofiţeri de Securitate”, cît şi amplasarea sa în incinta Cimitirului Eroilor din Piteşti, ”este un act revoltător, de o crasă impietate la adresa adevăraţilor eroi ai României” şi aşa mai departe. Nu vă reţin, repertoriul se ştie. Cam acesta este conţinutul, în esenţă, al majorităţii intervenţiilor care ”înfierează” post-factum ridicarea troiţei din lemn, consacrată ”eroilor căzuţi pe frontul nevăzut” de către filiala locală a pensionarilor SRI, tocmai în oraşul în care s-a petrecut odiosul act al ”reeducării” prin tortură.

În prag de iarnă, o stare de apatie şi dezinteres general se manifestă, în toate mediile – cu excepţia politicienilor şi a militarilor – în legătură cu războiul din Ucraina. El nu mai e demult în topul ştirilor, nici la posturile noastre de televiziune şi nici la cele din ţările occidentale. Ne-a obosit războiul, fără să fi fost protagonişti ai lui, pentru că am ajuns să-l simţim: ne atinge la buzunare. Simţim acum în toată Europa, unde ne-au dus deceniile de politică mai mult concesivă faţă de ruşi, pe care le-au avut atît Statele Unite, din vremea lui Clinton încă, cît şi marile cancelarii europene, care s-au luat după Germania Angelei Merkel şi marea naivitate, în care lumea occidentală a căzut, crezînd că a cîştigat ”războiul rece”. Război pe care-l vom simţi, din plin, în această iarnă, în toată Europa.

La Sîntana-Arad, de 15 ianuarie 2022 (Ziua Culturii Naţionale) s-au pus, în holul primăriei, mai multe efigii ale unor personalităţi din trecut, originare din localitate. Printre acestea, Ştefan Augustin Doinaş, sau Ştefan Hell, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 2014 şi director al Institutului ”Max Planck”. Mă întrebam într-un articol la Mediafax, din 16 mai a.c. ”ce caută un şef de CAP, alături de un laureat Nobel şi un poet celebru”. Era vorba de Ştefan Goina, activist comunist din 1944, cel ce a ”colectivizat” Sîntana şi a devenit ulterior membru în CC al PCR. În articol, am invocat inclusiv un studiu privind activitatea acestui Goina, scris de nepotul său, Călin Goina, care a stat probabil la baza deciziei primăriei de a-i omagia bunicul, printr-o efigie din gips armat. Supărat pe acel articol, sociologul a trimis la MEDIAFAX un ”drept la replică”, în apărarea efigiei bunicului său. Care e tot acolo, în holul primăriei din Sîntana, n-a mutat-o nimeni.

Ion Iliescu susţine pe blogul său că nu l-a cunoscut pe Gorbaciov, că n-a avut nicio relaţie cu acesta, înainte de 1989; că a discutat cu el doar telefonic, în împrejurările Revoluţiei: ”Prima mea convorbire telefonică cu Gorbaciov a avut loc in ziua de 27 decembrie 1989, în timp ce eram în prima reuniune cu cei 39 membri ai CFSN, după încetarea diversiunii armate. Atunci, Gorbaciov a ţinut să ne felicite pentru victoria Revoluţiei Române, să ne transmită un mesaj de solidaritate şi să ne anunţe vizita pe care urma să o efectueze Ministrul de Externe, Şevarnadze (care a şi avut loc în luna ianuarie 1990)”. El spune că ”prima noastră întîlnire a avut loc la Moscova, în iunie 1990, cu prilejul Reuniunii Consiliului Politic al Tratatului de la Varşovia (la nivel de preşedinţi şi prim-miniştri) – unde tema centrală a devenit luarea de măsuri pentru încetarea activităţii Tratatului”, care s-a semnat ulterior la Praga. Şi apoi trece în revistă, şi alte întîlniri pe care le-a avut cu Gorbaciov – toate publice, sub lumina reflectoarelor. Nu e prima oară, cînd Iliescu neagă relaţiile ”speciale” pe care le-a avut cu liderul sovietic, înainte de 1989. De ce? E simplu: miza e acuzarea sa în dosarul Revoluţiei.

Preşedintele Klaus Iohannis n-a mai fost văzut şi n-a mai spus nimic de la o sărbătoare ”gonflată”, cea a ”ovăzului”, un festival marca Michael Schmidt, prietenul preşedintelui, cel care s-a ocupat de ”brenduirea” acestui nou eveniment al comunităţii săseşti.