marius oprea

Amos Chapple e un tînăr fotograf de origine neozeelandeză. Sătul de ţara sa, unde s-a simţit ”oprimat” de o socitetate orientată spre sine şi consumerism, a părăsit-o la 23 de ani şi a luat calea fostelor republici sovietice, de care s-a îndrăgostit – din perspectiva potenţialului imagistic. ”În Rusia, nimeni nu ştia cine sînt şi […]

Svetlana Aleksievici, singura scriitoare căreia i-a fost decernat premiul Nobel pentru literatură pentru o operă de non-ficţiune, relatează în ultima ei carte de interviuri, ”Vremuri second-hand”, ceea ce ar putea fi, în sine, ”paradoxul rus”. Ea reproduce o glumă, legată Armata Roşie în cel de-al doilea război mondial: ”- De ce-au ajuns ruşii la Berlin? […]

Sînt de două zile la biserica Trăistari din Ocnele Mari şi am ajuns la concluzia că în România lucrurile ar merge mult mai bine, dacă ţara ar fi condusă ca o parohie. Dacă la noi statul ar avea, pe lîngă rolul de spoliator al impozitelor noastre, care se duc pe izolete sau avioane vechi de patru decenii, şi pe acela misionar. Dacă statul ar porni de la nevoile cetăţeanului şi nu ale păturii groase de birocraţi şi politieni, care îl conduc.

Rusia nu moare, ea supravieţuieşte în orice condiţii. Cei ce mor, la o adică, şi cît de mulţi e necesar, sînt ruşii. Asta ştie orice rus de rînd, care acceptă ca pe un dat istoric această axiomă. Tocmai de aceea, ceea ce nu suportă ruşii sînt înfrîngerile. Şi din acest motiv, oricare dintre liderii militari […]

Spre disperarea tăcută a lui Klaus Iohannis, politica sa se dovedeşte una complet falimentară. Arondarea PNL la Cotroceni, amestecul brutal în treburile interne ale liberalilor, care s-a soldat la final cu accederea ”peeseedee” la guvernare şi asocierea partidului cu căderea liberă a popularităţii preşedintelui, au netezit sprintul social-democraţilor spre primul loc în scena politică românească. […]

Multe familii din această ţară păstrează în memoria lor drame ştiute doar de membrii lor. Rareori, unele se decid şi au tenacitatea să le scoată la iveală şi să le împărtăşească celorlalţi. Aşa au hotărît şi fetele învăţătorului Octavian Popaiov din Sîmbăta de Sus, arestat de Securitate în 1956.

”Seceta a ucis orice boare de vînt / Soarele s-a topit şi a curs pe pămînt / A rămas cerul, fierbinte şi gol / Ciuturile scot din fîntînă nămol”. Pe o asemenea vreme, poeul Nicolae Labiş ”povesteşte” cum tatăl său a luat o decizie fermă şi a ucis o căprioară, pentru a-şi hrăni familia. Peste timp, pe o aceeaşi vreme, Nicolae Ciucă a convocat un ”Comitet interministerial”. Care, ce decizie va lua, în afară de a constata că e secetă şi e neapărat nevoie să plouă?

A mai murit un om în Ucraina - nicio noutate, o ştire de importanţă secundară, chiar dacă e vorba de un prizonier, căzut în mîna ruşilor. Nicio senzaţie, poate doar un nou (şi mic) exerciţiu de dramatizare propagandistică a cazului, avînd în vedere că nu e vorba de un ucrainean (atunci, chiar că n-ar fi fost nicio ştire), ci de un cetăţean britanic. Asta face, în cele din urmă, războiul - pe lîngă distrugerile imense, el banalizează în cele din urmă moartea, pînă într-acolo încît ea devine un clişeu inevitabil. Căutînd să-l ocolească, ziariştii nici nu-l mai pomenesc: înseamnă intrarea în acea fază a războiului, în care dramele sale nu mai impresionează pe nimeni, în care războiul şi moartea sînt acceptate, ca parte a cotidianului.

Faţă de celelalte regimuri totalitare comuniste din ţările satelit ale fostei Uniuni Sovietice, în România comunismul a avut o notă particulară, constînd într un mix între stalinism şi modelul comunismului asiatic, marcat de o centralizare excesivă, de cultul personalităţii, de absenţa oricăror reforme, ceea ce a dus la degradarea continuă a vieţii şi, nu în […]

În sfîrşit, Europa a înţeles cum stă cu ruşii – o lecţie pe care popoare precum noi, polonezii, ungurii, cehii, slovacii, bulgarii şi chiar o parte a nemţilor o ştiam. O ştiam din urmările celui de-al doilea război mondial, cînd ”eliberarea” rusească a însemnat ocupaţie, comunizare, spoliere a resurselor şi subordonare a suveranităţii, aşezată la […]

În România, totul merge minunat. Sîntem nişte aliaţi de nădejde ai NATO. Participăm cu toate capacităţile noastre la ajutorarea fraţilor noştri din Ucraina. Eforturile României sînt apreciate. Pe scurt, cam acesta este scheletul unui discurs prezidenţial. Discurs pe care Klaus Iohannis îl mai îmbracă doar cu ceva ”actualitate” şi ”locaţie”, în funcţie de necesităţi, îl […]

Se împlinesc 32 de ani de la rezultatul celei mai ample manipulări din istoria post-decembristă: mineriada din 13-15 iunie 1990. E o aniversare tristă, în aceste zile, cînd se pregăteşte legiferarea manipulării de stat, prin ”legile securităţii naţionale”, o ficţiune care acoperă o renaştere a Securităţii. Ca şi atunci, în iunie 1990, se invocă un […]

”Mîndria gay” sau ”LGBT Pride” s-a lansat în Statele Unite, la începutul anilor ’70, ca ~promovare a autoafirmării , a demnităţii, a egalităţii şi a vizibilităţii sporite a persoanelor lesbiene, gay, bisexuale şi transgender, ca grup social”.  ”Mîndria” (”pride”) a fost promovată ca opus al ruşinii şi stigmatizării sociale şi a devenit cognomenul tuturor organizaţiilor, […]

Văd de cîtăva vreme un scenariu care repetă o poveste mai veche, cu privire la legile securităţii naţionale. La începutul anului 2006, în ianuarie, pe cînd eram consilier de stat pe probleme de securitate naţională în guvern, mi-a parvenit un ”pachet” de proiecte de lege, cu miros de sulf: toate se refereau la activitatea serviciilor secrete. Şi toate vizau, într-un fel sau altul, o renaştere a Securităţii.

Un grup numeros de istorici, cărora m-am adăugat, au adresat o ”Scrisoare deschisă Preşedintelui României, Parlamentului, Guvernului şi Arhivelor Naţionale, faţă de re-secretizea arhivelor comunismului. Nu e pentru prima oară cînd s-a petercut un asemenea lucru. Arhivele au fost din nou închise, practic, sub diferite pretexte, odată cu ”restauraţia” regimului Iliescu în 2000. Raţiunile secretizării istoriei au fost întodeauna politice. Politice sînt şi acum.

Vladimir Putin a intrat în altarul bisericii cu bocancii de război. Înlocuind vechea sa credinţă în ”revoluţia proletară” cu ortodoxismul, de care doar se foloseşte pentru a-şi justifica faptele, Putin e departe de a crede în Dumnezeu – toate acţiunile întreprinse de el, cel devenit un ucigaş de copii, o dovedesc. Liderul de la Kremlin […]

”Nici nu vreau să mă gîndesc altfel, decît că cineva îl intoxică sistematic pe primul om în stat. Dacă l-aş ghici, aş înţelege cine conduce, de fapt, România”, a scris mai demult un prieten. Aşa stau lucrurile. Şi mai tragic ar fi ca în spatele lui Iohannis să nu fie nimeni. Atunci, cine mai conduce […]

Dacă mareşalul va fi sfînt, nu la fel de sfinte vor fi socotite şi actele sale? Războaiele purtate împotriva Franţei, dar mai ales cele împotriva polonezilor şi ucrainenilor răsculaţi? Biserica Ortodoxă Rusă lasă la o parte misiunea ei creştină de pace şi-şi croieşte sfinţi, după doctrina militaristă a lui Putin. Ortodoxismul militarist Generalul Alexander Suvorov, […]

Pe 20 mai, în ”Duminica Orbului”, Iisus Hristos a redat unui orb vederea. La aceeaşi dată, pe 20 mai 1990, s-a dovedit că nouă ne-o luase, în timp de cinci luni, ca glaucomul, un abil membru de partid comunist. Ion Iliescu, cel ce fusese ”cu voia dumneavoastră, ultimul pe listă” în Consiliul Frontului Salvării Naţionale, organismul de conducere al ţării, instalat după fuga lui Ceauşescu, a devenit primul între români – preşedintele ţării, cu votul larg al majorităţii acestora.

Am fost la cumpărături la un hypermarket, nimic ieşit din comun. Un bax de apă minerală, am găsit la ofertă. 2 lei şi 97, în total 17 lei şi 82. Am dat cu 60 de bani mai mult la sticlă, deci cu 3 lei 60 mai mult pentru toate cele 6 sticle, faţă de cît […]

Am văzut că, din nou, proiectul centurii ocolitoare a Bucureştiului se mai amînă cu un an – deci nu va fi gata în 2024, ci în 2025. Cel mai devreme. Nu m-a mirat ştirea. Să nu uităm că ani de zile am avut un ministru al transporturilor, ajuns apoi preşedinte al României, căruia din pricini mai puţin ştiute, nu i-au plăcut autostrăzile. Cît timp Traian Băsescu a avut, vreme de 25 de ani, un cuvînt de spus în domeniu, în România s-au făcut în 25 de ani după Revoluţie, 26 de kilometri de autostradă, ”la preţul cu care în Europa ar fi fost asfaltate şi rîurile. Aşa au mers lucrurile şi în continuare, în dulcele stil românesc”. Am citat cuvintele de mai sus, pentru că ele sînt dintr-un roman pe care l-am scris cu ani în urmă, intitulat ”Neasemuita istorie a Imperiului Român de Răsărit” (editura Polirom, 2017), ficţiune în care m-am imaginat scriindu-mi memoriile la vîrsta de 92 de ani, din postura de ”bazileu” al Imperiului amintit, la momentul în care România va avea toate avantajele unei mari puteri. Spre surprinderea mea, deşi am făcut observaţii şi scenarii de bun simţ asupra viitorului, am luat, cu acest roman, premiul ”Ion Hobana” pentru literatură ştiinţifico-fantastică. Deşi în intenţia mea n-a fost să fi scris aşa ceva. Ci doar o proiecţie asupra viitorului, în care am scris, de pildă, şi cum se va dezvolta, în decenii de acum încolo, infrastructura României. Căci eu, probabil, atunci cînd va fi gata autostrada Bucureşti-Comarnic-Braşov poate voi călători odată pe ea, dar drumurile altădată familiare, nu-mi vor mai spune nimic, fiind la o vîrstă la care voi fi lovit de Alzheimer. Îmi permit deci să mă autocitez în continuare. Merită, pentru că văd cum, zi de zi, previziunile mele se adeveresc.

Un document secret din posesia rezidenţei CIA la Bucureşti, datat noiembrie 1964 şi intitulat ”Evreii din România – o minoritate care dispare” prezenta persecutarea minorităţii evreieşti din România comunistă, asupra căreia autorităţile au năpustit un adevărat ”pogrom tăcut”, după ce o perioadă, de şapte ani, după instalarea ocupaţiei sovieto-comunistă a ţării aceasta ocupase poziţii de […]

Florin Cîţu are un talent deosebit: acela de a atrage penibilul. Nu mai cred că îl caută, neapărat, cu dinadinsul. Nu are totuşi o faţă de om cu totul ”dus”, chiar dacă e un naiv, un fel de adolescent îmbătrînit. Să nu uităm că a fost într-adevăr atît de şmecher, încît i-a dus de nas el însuşi, pe mulţi. Aşa a şi ajuns prim ministru şi este, încă, al doilea om în stat. Dar Cîţu are de la o vreme o figură resemnată, a unuia obişnuit deja cu faptul că toate i se varsă în cap. S-a obişnuit şi nu se mai împotriveşte sorţii. De la o vreme înoace, toate îi ies pe dos.

Vinerea Mare e ziua în care celebrăm patimile Mîntuitorului, ziua în care Moartea e biruită prin moartea lui Hristos pe cruce. În acest an însă, Vinerea Mare este a 58-a zi de război între creştinii ordodocşi din Ucraina şi Rusia. În Săptămîna Mare, Putin i-a făcut miercuri un ”lifting” Satanei. Joi, Kremlinul a refuzat, conform […]

Sorin Ovidiu Vîntu, e un om de afaceri mai mult decît controversat, care a suferit mai multe condamnări penale pentru infracţiuni economice, cele mai cunoscute fiind acelea prin care a nenorocit zeci de mii de depunători la FNI, ”Caritasul” său personal, administat de ofiţeri de Securitate, pe care i-a cules de prin SRI şi SIE. O agenţie de ştiri i-a preluat o postare de pe facebook. Maestrul prăbuşirii FNI, putinist convins, îl atacă dur preşedintele ucrainean Volodimir Zelenski. Omul care se visa ”baronul finanţelor” din Balcani se înfruntă cu actorul care conduce un război şi le rezistă eroic ruşilor.

Rolul istoric” al naţiunii ruse, acela de mare putere, cu o misiune de-a dreptul divină, civilizatoare şi apărătoare a creştinismului, idee atît de înrădăcinată printre ruşi, dar proliferată şi printre creştini ortodocşi din întreaga lume, în numele ”credinţei adevărate a celei de-a treia Rome”, nu e o invenţie a Patriarhului Kirill sau a lui Putin. E un palier comun de gîndire, de la rusul de rînd, pînă la marele lider de la Kremlin.

Pe 24 decembrie 2021, Serviciul Român de Informaţii transmitea, cu umor cinic, urări de Crăciun fericit „tuturor neascultătorilor”, într-o fotografie în care se vedea un brad, într-o încăpere în penumbră, iar un text sub aceasta adăuga: ”Desigur, şi celor ascultători”. Vreme de două decenii, de cînd Traian Băsescu a pus în funcţiune ”binomul” servicii-justiţie, lumea a fost împărţită în două: cei ascultaţi / potenţiali infractori şi cei ce ascultă şi ”instrumentează” dosare. Lumea a fost la fel împărţită încă şapte ani şi după Băsescu, în timpul regimului Iohannis, pînă luna trecută – cînd Constituţia şi cetăţenii României au fost repuşi în drepturi.

Preşedintele ucrainean i-a chemat pe cei doi mari foşti lideri europeni în locul în care au fost măcelăriţi sute de civili ucraineni, ca ”să vadă la ce a dus politica de concesii către Rusia în 14 ani”. Totul a început la Bucureşti, în 2008. Şi merită să vedem ce s-a întîmplat atunci, pentru a vedea cum o concesie care părea măruntă în trecut, a avut consecinţe dramatice peste ani.

În primele trei săptămîni de război din Ucraina, au fost bombardate la fel de multe biserici, ca şi depozite militare, ori aeroporturi. Războiul nu e purtat numai împotriva statului ucrainean, pentru că ”bombele binecuvîntate” de Patriarhul Kirill ale Rusiei lovesc şi bisericile ordodoxe din Ucraina. Tot mai mulţi preoţi ortodocşi, care mai sînt afiliaţi Patriarhiei […]

Dacă ar fi răsfoit puţin rapoartele de acum 70 de ani ale KGB-ului, legate de împotrivirea pe care Armata Roşie a avut-o la ocuparea Ucrainei în 1944 şi la luptele cu partizanii ucraineni, care au durat apoi mai bine de un deceniu, poate că Putin s-ar fi gîndit de cîteva ori, înainte să atace Ucraina.

Nu e un secret pentru nimeni că războiul din Ucraina e socotit de mai toţi analiştii militari şi politici drept rezultat al unei ambiţii personale a lui Putin. Atunci, în mod logic, cea mai simplă şi evidentă ieşire din criză, cum a arătat-o un articol din ziarul italian ”La Stampa” e să dispară Putin. Dispărînd cauza, dispare şi efectul şi războiul s-ar încheia rapid, mai întîi printr-un armistiţiu şi apoi prin retragerea trupelor ruseşti, după care s-ar putea negocia pacea. Numai că nimeni nu vorbeşte pe faţă despre o posibilă asasinare a lui Putin. Despre tentativele de asasinat asupra preşedintelui ucrainean Zelenski, un asasinat ordonat de tiranul de la Kremlin, vorbeşte, în schimb, toată lumea, faptul e de domeniul evidenţei, au fost dejucate deja mai multe tentative şi informaţiile cu privire la un asemenea ordin n-au fost infirmate de Moscova. Dar despre asasinarea lui Putin nu s-a scos o vorbă, pînă acum trei zile. Deşi, dacă un om a pus omenirea întreagă pe jar, nu dispariţia lui ar fi cea care ar rezolva problema?

Putin face paradă şi apel la istorie, pentru a justifica invadarea Ucrainei. Conducerea ţării e socotită ”fascistă”, iar ”acţiunea militară specială”, adică războiul care face ravagii, acoperind ţara de bombe, distrugînd oraşe şi dizlocînd milioane de refugiaţi, femei, copii şi bătrîni, e justificată de un fals istoric. A existat, într-adevăr, o rezistenţă antisovietică ucraineană, în […]

Citez ce spunea Constantin Rădulescu-Motru despre român, că ”are un suflet gregar şi atîta tot”, fiind lipsit de solidaritate, căci solidaritatea este ”opera sacrificiului conştient, este ultima verigå în înălţarea morală a voinţei, pe cînd gregarismul este o stare impuså de împrejurări şi de tradiţie. Solidaritatea este ţinta spre care se îndreaptă cultura: gregarismul poate […]

În Ucraina, zilnic mor oameni. Copii. Distrugerile continuă. După ce omenirea a trecut prin coşmarul unui virus timp de doi ani, a intrat brusc şi direct în realitatea crudă a războiului. Ce spun personalităţi publice, mari filosofi ai României, despre conflictul militar de la graniţele ţării? Avem vreo soluţie? Există vreo ieşire? Ce ne rezervă viitorul? Andrei Pleşu, Mihai Şora şi Gabriel Liiceanu au propriile viziuni şi analize despre desfăşurarea conflictului. Cu o voce sonoră şi adîncă, diagnosticul lor este mai crud şi exact decît orice analiză politică şi militară. Şi ne arată că omenirea, nu doar România, se află la o răspîntie, dincolo de care o pot aştepta fie dezastrul, fie mîntuirea.

Acum trei zile, Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi Politica de Securitate, Josep Borrell, s-a pronunţat, cît de ferm poate el: China trebuie să medieze pentru încetarea războiului declanşat de Rusia împotriva Ucrainei. Adică singura ţară care a bătut palma cu Putin, ar fi aceea care ar putea salva victima din ghearele prădătorului. Josep Borell are nenumărate antecedente de diplomaţie îndoielnică. Acum, cînd Uniunea Europeană ar trebui să aibă o politică externă coerentă şi unitară, ea e mai fragmentată şi mai inconsecventă, ca oricînd. Dinspre ”motorul” Uniunii se aud, în afara ei, doar rateuri. Borell nu e un diplomat, ci un birocrat lipsit de viziune şi naiv. Nu cred că e ”vîndut”, pentru că nu l-ar cumpăra nimeni. Face prostii pe gratis.

În 2013, la trei ani de la preluarea puterii, Vladimir Putin a apărut într-un film documentar intitulat ”A doua creştinare a Rusiei”, realizat de Patriarhia Rusă. În film, era  slăvit liderul de la Kremlin, care ridică ”o mie de biserici pe an” în spaţiul rusesc şi nu numai. În ”contrapartidă”, Putin afirma că Biserica rusă […]

S-a scris destul de mult despre ”apropiaţii” lui Putin şi rolul lor, în actuala conjunctură. Nu-i sînt, de fapt, apropiaţi, pentru că Vladimir Putin nu are prieteni, nu cred că a avut vreodată, ci sînt mai degrabă principalii stîlpi ai puterii sale. Mai mult, între Putin şi acoliţii săi sînt legături criminale din trecut, care […]

La două zile după invazia rusă în Ucraina, agenţia de presă de stat ”RIA Novosti” publica, din greşeală, un articol în care-l glorifica pe Putin, pentru succesul acestei acţiuni, prin care şi-a asumat lupta cu Occidentul, pentru a consolida ”spaţiul rus” şi a determina ”întoarcerea Ucrainei în Rusia”. ”Rusia îşi restabileşte unitatea – tragedia din 1991, această catastrofă teribilă din istoria noastră şi dislocarea ei nefirească au fost depăşite”, se arată în articolul publicat de agenţia rusă de stat. Autorul articolului, retras ulterior de pe pagina agenţiei de presă, prezintă şi planurile lui Putin ”post-Ucraina”. Din acest motiv, el poate fi socotit, respectînd termenii, drept un adevărat ”defector” ideologic – pentru că dezvăluie şi glorifică lumea pe care liderul de la Kremlin o întrevede, în spatele şi la finalul războiului din Ucraina. Din păcate, articolul n-a fost luat în seamă încă de analiştii politici şi militari din ţările UE şi NATO, deşi conţine dezvăluiri halucinante.

Ce s-a întîmplat cu ”atacul” din 16 februarie asupra Ucrainei era de aşteptat: mai întîi, o invazie nu se face ”după orar”, fără ”elementul surpriză”. În al doilea rînd, după părerea mea, lui Putin i-a convenit de minune anunţul făcut de CIA şi preluat, pînă la urmă, şi de preşedintele Volodimir Zelenski. A devenit evident între timp că pentru liderul de la Kremlin o intervenţie în forţă în Ucraina n-ar fi însemnat doar o cvasi-unanimă condamnare internaţională, dar nu i-ar fi adus nici o popularitate internă. Dimpotrivă. Mulţi dintre ruşi, chiar admiratori de-ai săi, ar fi privit această invazie drept un război fratricid. Cum însuşi Vladimir Putin spune, ruşii şi ucrainenii sînt ”acelaşi popor”. Cum să intervii, cu tancuri şi rachete, împotriva ”fraţilor” tăi? Era într-o capcană, din care tocmai panica occidentală l-a scos cu faţa curată. Dar pericolul pentru Ucraina nu a dispărut. El se numeşte ”decembrie 1989 – România”.

  Încă un partid moare, şi moare frumos, ”pre limba lui”, adică în plin scandal, în loc să o facă discret – aşa cum se cuvine, la moartea ditamai speranţei.   Ceea ce, probabil, n-au înţeles tinerii politicieni, dintre care cei mai mulţi militanţi sînt sinceri în afilierea şi entuziasmul lor, e că tinereţea nu […]