poveste de jurnalist

A venit ziua care era ultima inainte de concediu. A doua zi dimineata la 6.00 aveam tren spre Hunedoara. Am venit cu bucurie la redactie, spunându-mi ca nimic nu mai conteaza, plec in concediu. A fost ziua in care au deraiat doua trenuri, iar un al treilea a lovit un microbuz si au murit vreo 14 oameni. Am plecat dupa 01.00, cred, din redactie si nu m-am mai culcat de teama ca nu ma voi trezi si voi pierde trenul. La 6.00 eram in tren spre Hunedoara, cu telefonul in mâna, citind un SMS de la colega mea, Dana Curcea, pe scurt Mârsa: “Ai prins trenul? Ai nimerit vagonul sau esti in locomotiva?”

La Mediafax am ajuns în martie 2005, când am fost sunată să vin la un interviu (trimisesem cu câteva zile în urmă aproximativ 100 de CV-uri pe la toate adresele de mail de care făcusem rost din presă). Am venit la interviu, era agitaţie prin redacţie, mi-au dat să scriu o ştire pe care au publicat-o, apoi să traduc o ştire pe care la fel au publicat-o şi tot aşa până la sfârşitul zilei. După o săptămână m-au angajat şi de atunci au trecut aproape 7 ani.

Practic, este acea meserie care îţi mănâncă nervii, stomacul şi ficaţii – da, noi, jurnaliştii, avem vreo trei ficaţi – pe care te încăpăţânezi s-o faci datorită obsesiei tale că oamenii trebuie să ştie ce se întâmplă.

Pentru mine jurnalismul a însemnat nevoia şi satisfacţia de a învăţa mereu câte ceva şi de a o lua mereu de la capăt, cred că experienţa este importantă, dar că esenţială este capacitatea de a rămâne interesat şi atent, a-ţi reînnoi perspectivele şi a găsi mereu puncte de interes, chiar şi în evenimente pe care, după ce le-ai tratat în repetate rânduri, ţi se par de rutină.

Pentru că nu ştiu să fac altceva, nu pot şi nu vreau să fac altceva! Pentru că aici mă simt “acasă”, pentru că lucrez cu oameni pe care îi iubesc şi îi respect. Pentru că aici mi-e bine!

Acum, succesul presei se măsoară în click-uri şi like-uri. E şi asta o parte a istoriei. Ca şi una dintre cele trei fotografii pe care le vezi când deschizi această pagină – fotografia care ilustrează anul 2002, făcută la summit-ul de la Praga, când România a fost invitată să adere la NATO. Dacă această fotografie făcută de mine a fost aleasă pentru a ilustra anul 2002, cred că povestea ei este poate cea mai interesantă din tot ceea ce mi s-a întâmplat de când sunt jurnalist şi mai ales din cei 7 ani în care am fost reporter acreditat la Preşedinţie. Şi n-au fost puţine şi nici obişnuite întâmplările, dacă ar fi să îmi amintesc doar de un cutremur în Mexic, de gazele lacrimogene de la un miting antiglobalizare la Atena, de cerşetoarea româncă de pe celebrul bulevard Paulista din Sao Paolo sau de faptul că m-a muşcat un câine chiar în curtea Palatului Cotroceni.

Nu voi spune o poveste neapărat interesantă, ci o poveste căreia i s-ar alătura ca „blazon” cele două măşti de la teatru: faţa surâzătoare şi cea tristă. S-a întâmplat de Revelion (2011/2012), eram de serviciu şi se zvonea că Băsescu va apărea, la miezul nopţii, la Predeal. Eu, singură acasă, înconjurată de foi, pixuri şi un reportofon, plus bineînţeles laptop-ul, pregătită să notez şi să înregistrez. Prietenii mă sunau şi mă invitau la petreceri, eu, nu!, trebuie să stau acasă cu televizorul deschis să-l „prind” pe Băsescu. Şi, uite aşa, am petrecut Revelionul singură, cu o sticlă de şampanie, aşteptându-l pe Băsescu care, în final, nu a mai apărut.

La MEDIAFAX am ajuns cu spaimă. A fost a patra instituţie de presă în care am ajuns să lucrez şi era pentru mine un fel de Dumnezeu al presei. La fel credeam şi despre oamenii care lucrau aici. După mai multe interviuri, teste de cultură generală, desenatul unui copac (care m-a făcut să mă întreb dacă nu sunt la camera ascunsă) şi o perioadă de probă în care şeful de la ziarul la care încă mai lucram îmi dădea ştirile date de MEDIAFAX (adică de mine) pentru a mă ajuta să scriu şi în ziar, am intrat în rândul reporterilor MEDIAFAX.