Viaţa mea în fotbal. Ionuţ Lupescu, despre perfomanţa din SUA: „Primeam după două zile câte o casetă de la Ambasadă cu ceea ce se dădea la televizor în România şi abia atunci realizam ce am făcut”

Aţi crescut alături de una dintre legendele fotbalului românesc, Nicolae Lupescu. S -a pus vreodată problema să faceţi altceva decât fotbal?

 

În familia mea, de când m-am născut s-a vorbit numai despre fotbal. Era logică, era normal, tatăl meu a fost unul dintre cei mai mari din istoria României. Nu a fost cel care m-a împins de la spate, mi-a spus trei lucruri foarte importante: muncă, muncă şi iar muncă. Mama, care şi ea toată viaţă ei a trăit lângă un fotbalist, a avut un băiat fotbalist, nu-şi poate imagina decât fotbal. Ea a fost cea care m–a împins şi mi-a spus ori te duci la un club mare să vedem dacă eşti bun sau te laşi şi te apuci de şcoală.

 

Tatăl dumneavoastră a jucat 12 ani la Rapid şi totuşi aţi ajuns la Dinamo, cum aşa?

 

Foarte simplu, noi ne-am mutat din Griviţa în 78, 79 în Pantelimon şi era mai simplu să iau 119 la vremea respectivă, să ajung la Dinamo decât să ajung în Giuleşti. Asta a fost singurul impediment pentru care nu am ajuns la Rapid.

 

Cine a fost mentor, cu cine va sfatuiati înainte şi după meciuri cu tatăl dumneavoastră sau şi cu altcineva?

 

Tata când a văzut că am fost promovat la prima echipa, să fac antrenamente pe la 16 ani, am debutat la 17 ani, când am venit la Mircea Lucescu. A fost mai aproape de mine, mi-am luat familia când am plecat în 90 şi sigur că a fost un om important înainte de meci şi după meci, vorbeam, nu neapărat că mă consilia. Vorbea şi îmi spune părerea lui, ce ar trebui să mai fac şi aşa mai departe.

 

Cine v-a fost idol şi de ce?

 

Este greu să spui că cineva a fost idol pentru că am avut foarte mulţi. Când eşti copil întotdeauna vezi un jucător, vezi altul. Am început să înţeleg fotbalul în 82 aveam vreo 13 ani şi la vremea respectivă Îmi plăcea foarte mult echipa Braziliei şi îmi plăcea Zico. Am şi acum acasă după atâţia ani de zile un abonament de ITB care are poză mea şi lângă ea, am scris Zico. Pot să spun că a fost primul jucător care mi -a plăcut foarte mult, dar după aceea cu timpul când am crescut, în România şi în meciurile internaţionale am reuşit să văd şi alţîi jucători. Să văd şi casete video cu meciuri din 70, 80 şi sigur mi -a plăcut şi Bachboard cu stilul lui de a fi atât de elegant şi lejer.

 

De aici şi porecla dumneavoastră Kaizerul…

 

Porecla a fost pusă atunci când jucăm în Germania, de la un ziarist din Germania, care când m-am dus acolo, am jucat în poziţia de mijlocaş şi el mi-a spus şi sigur apoi au preluat oamenii din România.

 

În 89 la Revoluţie eraţi plecat cu Dinamo în cantonament în Cipru. Tatăl dumneavoastră a spus într-un interviu că s-a bucurat foarte mult că nu aţi prinsă revoluţia acasă. Cum aţi văzut Bucureştiul odată întors în ţară?

 

Îmi aduc aminte că eram cu Dinamo în Cipru, dacă va aduceţi aminte aeroportul Otopeni era închis şi a trebuit să mai stăm vreo 10 zile dacă nu mă înşel în Cipru şi nu aveam conexiune telefonică acasă, auzeam la radio ce se întâmplă şi foarte puţîn la televizor. După vreo două zile am reuşit să vorbesc cu ai mei cu tată. Şi cu mama. Noi stăteam pe lângă Foişorul de Foc, deci nu foarte departe de centru şi au început să îmi spună toate lucrurile care se întâmplau.

 

La un moment dat eram în camera cu Florin Răducioiu şi ne gândeam să nu ne mai întoarcem în România şi să plecăm în Austria. Eu am copilărit acolo, tată a lucrat acolo, aveam cunoştinţe. Problema a fost că era cu noi Constantin Anghelache care a fost şi preşedinte la Dinamo la vremea respectivă şi a spus că pleacă până în România să îşi rezolve treburile. A două zi a fost interogat, a dat la radio sau arestat şi atunci am intrat şi şi mai mult în panică. Când am revenit la Otopeni am văzut acolo ce s -a întâmplat, am văzut că erau soldaţi tineri care nu dormiseră zile şi am încercat să aducem cât mai multe alimente banane, fructe, portocale ceea ce pe vremea respectivă nu se găseau în România.

 

Care a fost cel mai frumos moment în carieră dumneavoastră?

 

Este greu de spus pentru că am avut multe. Unele meciuri le- am şi uitat. Îmi aduc aminte suporteri sau prietenii că am jucat în meciul acela, dar cred că singurul lucru pe care nu l- am uitat sunt debuturile. Fie că fost debutul la Dinamo sau la echipa naţională sau la alte cluburi, când am jucat în Germania. Cred că este important să le ţîi minte pentru că fiecare îţi rămâne în inima ta cu mare dragoste.

 

Are România puterea de a creşte o generaţie de aur sau poate una de platină?

 

Cred că în România sunt foarte multe talente, foarte multe posibilităţi din nou să creştem oameni valoroşi. Problema este că trebuie să ai şi educator de valoare şi să se dorească să fie un plan bine organizat pentru dezvoltarea fotbalului românesc.

 

Aţi cochetat o perioada cu carieră de antrenor, de ce nu aţi ales acest drum?

 

Am vrut, am fost primul care a făcut licenţă Pro în Şcoală Germană. Am revenit în ţară, am început la Bacău, după aia la Braşov şi am avut o experienţă negativă, nu am vrut să fac nişte compromisuri şi atunci m -am despărţit de Braşov, făcând doar trei etape. Cei care conduceau Braşovul o luase pe un drum foarte prost. Şi atunci a venit preşedintele Federaţiei Mircea Sandu şi mi -a spus să întru în administraţie, caută foşti jucători. Mi-a făcut această propunere şi am intrat în federaţie. Acum sunt vreo 17 ani de când sunt în administraţie fotbalului.

 

În 90 după Campionatul Mondial v-aţi transferat la Bayer leverkusen. Cum a fost această trecere de la Dinamo la Leverkusen?

 

Şi la Dinamo noi lucrăm profesionist, Sigur că nu eram plătiţi că profesionişti. Eram plătiţi jumătate de la ministerul de Interne unde eram încadraţi şi restul de club, dar că şi muncă lucrăm la nivelul celor din străînătate pentru că Mircea Lucescu avea o viziune foarte clară, o viziune că şi cei din străînătate. Nu degeaba avem semifinale şi finale nu numai Dinamo şi Steaua şi Craiova în anii 80. Din doi în doi ani se juca câte o semifinală, finală cu echipa românească în Europa. Mi- a plăcut leverkusen, mi- a plăcut managerul care a fost acolo care a venit şi m- a luat din cantonamentul echipei naţionale şi îmi plăcea pentru că ştiam oricum germană, eram familiarizat cu limba germană şi am stat aproape 10 ani în Germania.

 

Cât de repede v-aţi adaptat la societatea germană?

 

Destul de repede, atâta timp cât am avut şi familia cu mine şi puteam să mă concentrez doar pe ceea ce am de făcut. Având acest avantaj cunoscând şi limba, te adaptezi foarte repede. Jucătorii când au văzut că există un jucător din estul Europei care ştie şi fotbal au fost foarte buni cu mine. La vremea respectivă aveam voie să jucăm doar doi străini în echipa vreo trei, patru ani după care au fost trei, dar era mai greu decât acum, pentru că trebuia să te impui, să fii mai bun decât străinii sau decât localii, dar cu timpul am reuşit să ne impunem.

 

Este un moment în carieră dumneavoastră pe care acum l-aţi face altfel?

 

Nu ştiu, în general sunt foarte fericit cu carieră mea. Îmi este greu să spun şi cred că nu are rost să mă întorc. Dacă nepotul meu care s-a apucat şi el de fotbal, va dori vreodată să i se dea un sfat, cred că pot să îi dau lui.

 

Aveam 16 ani în 1994 când voi făceaţi senzaţie în Statele Unite. Am stat şi eu nopţi nedormite şi am ieşit în Piaţă Universităţii. Cum aţi văzut în cantonamente toată nebunia asta din România, după acele minunate victorii pe care ni le-aţi adus?

 

Pe moment nu am ştiut pentru că nu era tehnologie care există acum. Primeam o casetă la două zile, ne trimitea Ambasada cu ceea ce se filma şi se dădea la televizor în România şi abia cu 24, 48 de ore mai târziu, realizăm ceea ce am făcut. Care a fost impactul în ţară. Eram foarte bucuroşi văzând lumea alături de noi şi ne-a dat mai multă putere de muncă, că să reuşim să mergem cât mai departe.

 

Oare am fi ajuns în finală dacă nu era acel eveniment nefericit cu Florin Prunea?

 

Nu ştiu dacă ajungeam în finală, dar era interesantă semifinală cu Brazilia. Am făcut un meci amical mi se pare la Timişoara şi am bătut cu 4-1 nu mai avea niciun farmec. Nu cred că Florin Prunea a fost de vină, cu toţii am fost de vină pentru că Dumnezeu ne-a dat de trei ori şansăa să ne calificăm, dacă va aduceţi aminte după 1-0 am făcut 2-1 după care Schwartz a primit cartonaşul roşu, deci am fost cu un om în plus şi până la urmă şi ei au primit penalty. După faza aceea, Suedia a avut două mare ocazii care putea să termine meciul în 90 de minute şi el a reuşit să le salveze.