COMENTARIU Marius Oprea: ”România Normală” a lui Iohannis: ”Statul sînt eu!”

”Discursul de marţi”, cum probabil va rămîne pentru o vreme ca referinţă în istoria politică recentă a României, al lui Klaus Iohannis a avut un ton inchizitorial şi a fost, de la un cap la celălalt, un atac virulent, mai mult decît unul de campanile electorală, la adresa unui partid parlamentar. Dacă naivul Ciolacu mai credea că votul ar putea totuşi hotărî o eventuală revenire la putere a PSD-ului, speranţele i s-au spulberat marţi seara. Iohannis s-a dezlănţuit la adresa PSD cu aceeaşi violenţă cu care o făcea Ion Iliescu la adresa manifestanţilor din Piaţa Universităţii şi cam cu acelaţi ton. E în atribuţiile sale o asemenea implicare în politică, mai ales în campania electorală? Bineînţeles că nu. Dar n-ai ce-i face, după cum a declarat Augustin Zegrean, fostul judecător la Curtea Constituţională: ”Constituţia spune că preşedintele nu este membrul unui partid, nu poate fi membrul unui partid pe durata cât este preşedinte. Dar nici nu spune că nu poate să critice un alt partid, nu scrie nicăieri asta. Dar sigur că nu e în regulă, tot ce se întâmplă nu e în regulă”. Un lucru e clar. Preşedintelui României nu-i pasă deloc de articolul 80 din Constituţie, care se referă la funcţia sa de mediere între stat şi cetăţeni şi între instituţiile statului. Echidistanţa, care ar trebui să-l caracterizeze pe un preşedinte, e un cuvînt care se pare că nu are echivalent în limba germană.

Din acest punct de vedere, toate declaraţiile lui Klaus Iohannis prefigurează imaginea României după alegeri: cu ”guvernul meu” şi ”parlamentul meu”, ”statul sînt eu”. La anul, vom intra în plin într-o Românie aşa cum şi-o imaginase Ion Iliescu, dar lui nu i-a ieşit. Un parlament care permite un oarecare ”pluralism în cadrul Frontului”, o opoziţie mai degrabă decorativă, intimidată de un preşedinte autoritar, care deţine toate pîrghile puterii. În esenţă, o republică ”putiniană”, dar care este aplaudată de restul Europei, pentru că are culoarea galbenă. Cine cîştigă în aceste alegeri, e clar – se spune – deja. Cine pierde e mai greu de cuantificat. Nu e vorba aici de PSD, un partid care-şi merită de fapt soarta şi ieşirea din istorie, pentru că a fost incapabil atîta timp să se modernizeze şi acum, prins în chingi, nu mai are nici timp, nici personalităţi puternice şi nici forţa şi viziunea să o facă.

Am fost dintodeauna liberal – în 1996, am fost ales chiar consilier local pe listele PNL la Braşov, de unde am plecat consilier la Cotroceni, al preşedintelui Emil Constantinescu, iar apoi am fost consiler de stat într-un guvern liberal. Dar nu pot să nu observ că ”deomcraţia originală”, aşa cum a fost ea croită constituţional de Ion Iliescu şi ai săi, pentru uz personal, fără a fi reformată din temelii vreodată, dă posibilitatea naşterii unui nou tip de dictatură: cea legitimată prin vot, condusă practic de un preşedinte fost liberal. Dă, iată, posibilitatea lui Klaus Iohannis să depăşească limitele, oferind guvernul cui vrea el, şi numindu-l ”guvernul său”, pe ai cărui miniştri îi convoacă adesea chiar la Cotroceni, fără a se mai obosi să meargă el la Palatul Victoria şi forţînd, în cele din urmă, alegerea unui parlament care susţine necondiţionat ”guvernul său”. Un parlament cu opoziţe timorată, de teama de a nu fi supusă ”titrului” prezidenţial şi o majoritate care-l ascultă orbeşte. Aşa arată România Normală.

Rezultatul, mai departe? Politizarea de sus pînă jos, după modelul comunist de la 6 martie 1945, a tuturor instituţiilor statului. Ceea ce a părut la început un accident (cel puţin, aşa am perceput eu înlocuirea de la Institututul de Investigare a Crimelor Comunismului a teologului Radu Preda cu o fostă consilieră a lui Iohannis), urmată şi de ”eliberarea” mea din funcţie, s-a dovedit a fi un simptom care s-a acutizat cu trecerea timpului şi a devenit omniprezent în toate instituţiile unde statul are un cuvînt de spus, iar preşedintele şi ”guvernul său” îşi plasează oamenii de încredere, indiferent de competenţe. Aşa va arăta ”România Normală”: o trecere de la România pe care o ştiam, imperfectă, dar totuşi o democraţie funcţională, la ”România Mea”. A lui Klaus Iohannis, adică.

Demiterea lui Ovidiu Ianculescu de la Apele Române Mureş este cel mai bun exemplu pentru ceea ce se va petrece în această nouă Românie. Nu e vorba doar despre situaţia acestuia, ci a mulţi dintre directori din aceeaşi Regie, ca să nu mai vorbim de cazuri încă necunoscute de la  alte Regii din ţară care au avut aceeaşi soartă, dar care n-au avut curaj să reacţioneze. Iată ce scriu jurnaliştii de la Recorder: ”La începutul acestui an, după ce conducerea Apelor Române a fost preluată de liberalul Ervin Molnar, Ianculescu s-a trezit cu trimişii acestuia în birou: i s-a pus în faţă o coală albă şi i s-a cerut să-şi dea demisia, pentru că postul său era promis unui membru PNL. Ovidiu Ianculescu s-a consultat cu colegii mai bătrâni şi cu un avocat, dar toţi i-au spus acelaşi lucru: «Copile, astea sunt vremurile. Nu te pune cu partidul aflat la putere, că te va face praf». Aşa că şi-a dat demisia”.

Inginerul Ianculescu nu a putut accepta situaţia. El îşi cîştigase postul prin concurs, fiind înlocuit cu un fost agent de vînzări, fără nicio competenţă în domeniu. Nu am o imagine a cîţi au fost înlocuiţi politic (după metoda folosită şi la IICCMER) de la începutul anului, fără să se ţină cont de competenţe, cu un  ”om al partidului” (în cazul Insitutului unde am lucrat, direct al preşedintelui Iohannis), de la începutul anului încoace. Dar se pare că s-a întîmplat cam peste tot. Ianculescu s-a decis să trimită o petiţie Administraţiei Prezidenţiale, în care a arătat că nu este singurul care a păţit acest lucru. Rezultatul? Petiţia a fost transmisă la Ministerul Mediului, chiar cel care operase demiterea abuzivă şi, atunci cînd a fost întrebat despre situaţie, Klaus Iohannis a spus că ”nu cunoaşte cazul”, dar că ”se va documenta”, deşi, petiţia inginerului i se adresase direct lui. După cele întîmplate, presat mai ales în mediul on-line de persoane care (ca şi mine) au fost impresionate de povestea lui Ovidiu Ianculescu, preşedintele Iohannis a avut în sfîrşit o reacţie: i-a cerut premierului Orban să nu mai numească ”oameni fără competenţă”, numai în baza afilierii politice, în asemenea funcţii.

”Frecţie la picior de lemn”, cum se spune. O ieşire convenţională, dintr-o situaţie jnenantă, punctuală. Dar deloc critică. Lucrurile vor continua. Un semn că e aşa, îl relevă tot cazul Ianculescu: pentru că ”a făcut scandal”, a fost detaşat de la Tîrgu Mureş, unde trăia alături de soţie şi copilul său, la Baia Mare – la 200 de kilometri distanţă, să-i vină mintea la cap şi să înţeleagă cum se trăieşte într-o ”Românie Normală”: cu ”ciocu’ mic, că acum noi conducem”, cum spunea o doamnă parlamentar din Partidul Democrat, actualmente Liberal, transmiţînd esenţa unei politici care tinde să devină una ”de partid şi de stat”, cu un Conducător iubit de unii şi temut de toţi. Alegerile din 6 decembrie nu vor face decît să cauţioneze, să legitimeze un asemenea viitor, pe care Iohannis l-a trasat deja pentru România.