COMENTARIU Marius Oprea - Ucrainenii vor descoperi curînd un paradox: amărăciunea victoriei

Toţi vor pace. Lumea a obosit de război. Nu vorbesc aici de dramele şi suferinţele greu de imaginat şi de descris, cu atît mai mult de îndurat, prin care a trecut poporul ucrainean. De pierderile de partea rusă. Ci şi de ceilalţi – privitorii, ca noi – implicaţi în război numai prin aceea că i-am ajutat, creştineşte, pe refugiaţi, în majoritate femei şi copii. Dar şi de ţările mari şi puternice ale Occidentului, unde sancţiunile impuse Rusiei au început să doară economic, dar şi electoral – şi, sub presiunea unor alegeri, guvernele din aceste ţări ar vrea să se reimpună cît mai repede statu-quo-ul anterior războiului din Ucraina. Toţi vor pace, inclusiv agresorii, dar cu ce preţ? 

Anunţul oficial al Rusiei este că urmează să se propună un acord politic, precum şi aşteptata întâlnire între Putin şi Zelenski, într-un cuvînt, că se pune capăt războiului. Dincolo de strategiile în două sau mai multe etape care s-au anunţat, semnele păcii se văd cu repeziciune. ”Etapa militară” deja s-a declanşat: a început ”repoziţionarea”, de fapt retragerea trupelor ruse din preajma Kievului. Dar nu din sud, nici din Donbass, unde ”eliberarea” regiunii rămîne, pentru armata lui Vladimir Putin, ”principalul obiectiv”.

”Pieţele” jubilează: a şi scăzut, după aceste mici schimbări, preţul porumbului pe burse, euro s-a apreciat în raport cu dolarul, a crescut chiar şi rubla, iar preţul barilului de petrol a scăzut. Numai semne bune. Dar, care e rezultatul acestei păci, pentru ucraineni? Dincolo de o mare oboseală, la capătul unei rezistenţe eroice, poporul ucrainean va avea de înfruntat o realitate cumva ilogică: deşi n-au fost înfrînţi, pacea îi lasă în aceeaşi situaţie incertă, la finalul unui război care le-a distrus oraşele şi în care s-au petrecut crime împotriva umanităţii, asupra cărora, după părerea mea, se va aşterne praful uitării – pentru că e în interesul (economic şi politic al) tututor să nu mai stîrnească ”ursul”.

S-a văzut, în cazul declaraţiei lui Joe Biden făcute în Polonia, că nicio ţară occidentală, nici măcar Statele Unite pe care le conduce, nu mai intenţionează să-l stîrnească cumva pe Vladimir Putin. Nici măcar spunîndu-i un adevăr evident în faţă. Astfel încît, e de aşteptat ca Tribunalul Penal Internaţional de la Haga să fie nevoit să pună ”batista pe ţambal”. Fără îndoială că, în schimb, va începe un ”efort comun”, pentru reconstruirea Ucrainei, care va fi probabil beneficiara unui adevărat ”plan Marshall” european, dar şi american. Că banii vor încerca să şteargă suferinţa. Că pierderea unor teritorii, adică a Donbass-ului, va fi frumos camuflată sub forma diplomatică a vreunui ”protectorat” rusesc, sau în cine ştie ce fel. Că despre Crimeea, strategic, nu va mai pomeni nimeni nimic.

Astfel, Vladimir Putin va putea, liniştit, să proclame succesul ”operaţiunii speciale” din Ucraina, care şi-a atins scopul. În fond, chiar aşa va fi. Deşi, militar vorbind, Federaţia Rusă n-a repurtat vreo victorie notabilă. S-a acoperit doar de ruşinea unor pierderi imense, de demonstrarea ineficienţiei sale. Ca şi în timpul ”Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, numărul militarilor şi nu calitatea lor, a înzestrării şi a pregătirii sînt cele care au contat, în faţa unei rezistenţe la care nu se aşteptau, din partea unui popor care s-a autodefinit şi descoperit ca solidar, cu fiecare zi în care a rezistat în faţa Goliat-ului rusesc. 

De cealaltă parte, Volodimir Zelensnki poate liniştit să-şi proclame şi el victoria. Ţara sa a rezistat invaziei ruse – fapt care n-a fost anticipat de niciun strateg militar al planetei. Numai eroismul poporului ucrainean, mobilizat şi răspunzînd exemplar chemării unui preşedinte care a jucat acum, în realitate, rolul vieţii sale, a reuşit această performanţă istorică. Dar preţul va fi scump plătit – vor rămîne cu ruşii în coaste şi în imposibilitatea de a se apăra, pe termen mediu şi lung. Cu o armată ”sub lupă”, fără ca măcar să se gîndească la scutul protector al NATO, vor trebui să se mulţumească cu accelerarea primirii lor în Uniunea Europeană. Cu banii şi avantajele economice aferente. În rest, vor trebui să tacă şi să privească cum ruşii se înstăpînesc treptat, în sud-estul ţării lor, în forme care vor fi ”negociate” peste capul lor, aşa cum s-a întîmplat cu ţările central şi sud-est europene, la finele celui de-al doilea război mondial. Cu o notabilă şi istorică excepţie: Ucraina n-a fost nici înfrîntă, nici ocupată de Armata Roşie, cum am fost noi. Dimpotrivă.

Astfel încît, Ucraina şi ucrainenii vor fi în situaţia în care s-a aflat, cu un an în urmă, Naţionala de tineret la fotbal a României, antrenată de Mirel Rădoi: neînfrînţi şi necalificaţi.

E o etichetă pe care noi, românii, o purtăm de secole. Am învăţat în copilărie la toate orele de istorie că Ţările Române au luptat pentru neatîrnare şi independenţă, de-a lungul evului mediu. Toate bătăliile au fost victorii, sau înfrîngeri transformate în victorie. La capătul cărora domnitorii valahi şi moldoveni au plătit tribut către Poarta Otomană. Am fost neînfrînţi şi necalificaţi. Singurele mari calificări istorice ale românilor au fost cucerirea independenţei în 1877, făurirea Marii Uniri, în 1918 şi revoluţia din 1989. Dar n-am putut cuceri economia de piaţă, care ne-a supus. Acum, află din cu totul alte raţiuni şi ucrainenii, popor de care am descoperit că ne apropie mult mai multe, decît motivele şi stereotipiile care ne-au despărţit, că au acelaşi destin istoric: sînt neînfrînţi şi necalificaţi. Au dat dovadă de o rezistenţă eroică, dar care nu-i califică, din păcate, la o victorie netă, pentru că arbitrii decid ”meci nul”, la masa verde.  Din considerente mai presus de rezultatele meciului în sine, vor fi nevoiţi să accepte.

Ucrainenii vor descoperi curînd un paradox, pe care noi l-am încercat istoric, în mai multe rînduri, ca vecini ai ruşilor: amărăciunea victoriei.