FĂURITORII UNIRII – DESTINE ÎN COMUNISM / Ionel Pop, secretarul Adunării de la Alba Iulia, a fost întemniţat cinci ani, fără să fie condamnat

Nepot al lui Maniu şi strănepot al lui Bărnuţiu

S-a născut la Bădăcin pe 24 noiembrie 1889 şi avea să ajungă succesorul lui Iuliu Maniu, unchiul său după mamă, ca avocat al Mitropoliei Blajului. Tatăl său Ioan, originar din Poiana Ilvei era descendentul unei vechi familii preoţeşti. Un înaintaş al său, preotul Grigoraş Creţul, mort pe la 1800, a făcut ca numele tuturor descendenţilor să figureze în registrele matricole drept „ai popii”, ceea ce a devenit apoi patronimicul familiei. Originile sale sunt ilustre, fiind strănepot al lui Simion Bărnuţiu. Cînd avea doi ani, familia s-a mutat la Năsăud, unde tatăl său, vicarul Ioan a murit de tînăr, în 1901. Din copilărie dînd dovadă de o rară inteligenţă, a fost dedicat studiului; după moartea tatălui, a fost luat în grijă de unchiul său Iuliu Maniu, care i-a vegheat educaţia, la Budapesta şi Berlin, încheiată cu un doctorat în drept.

Întors în ţară, a participat cu însufleţire la sărbătorile Semicentenarului Astrei de la Blaj, în 1911. Atît pregătirea, cît şi sentimentele sale naţionaliste, sădite din sînul familiei aveau să-l aducă în prim-planul actului Unirii de la Alba Iulia, ca membru al Consiliului Naţional Român din Blaj şi deputat ales al cercului electoral Mureş–Uioara din judeţul Alba de Jos, ajungînd unul dintre notarii Adunării, cît şi, ca membru numit al Marelui Sfat Naţional, între  secretarii parlamentului provizoriu al Transilvaniei.

Un asemenea fruntaş ţărănist nu putea fi însă lăsat în libertate de comunişti; mai ales că era nepotul ”duşmanului” Maniu. La 20 decembrie 1951 i s-a deschis un dosar de urmărite informativă de către sublocotenentul Ioan Chiorean, ”urmărindu-i-se activitatea prin toate mijloacele ce ne stau la dispoziţie”. Pe atunci, Ionel Pop locuia în Cluj, pe strada Banat, la nr.161. La 16 august 1952, a fost arestat, în urma procesului verbal 12/1952 al Direcţiei Regionale de Securitate din Cluj, pe motiv că a fost ”preşedinte P.N.Ţ. Turda”, aşa cum reiese din fişa sa penitenciară. A fost condamnat la o pedeapsă de 36 de luni şi depus la penitenciarul Tribunalului Cluj. De aici, cum reisese din aceeaşi fişă, a fost ridicat pe 7 iulie 1954 de Securitatea din Cluj, pentru a fi anchetat de către locotenentul Iuliu Sălăjan, în faţa căruia face cîteva declaraţii cu privire la trecutul său; mai întîi, la 10 iulie 1954 arăta că ”sunt arestat din 15 august 1952, pentru faptul că am fost membru în P.N.Ţ. Maniu şi am deţinut funcţii de conducere în cadrul acestui partid”.

Afirma că activitatea sa politică a început prin înscrierea în Partidul Naţional Român în 1907, fiind determinat la aceasta ”de faptul că P.N.R. reprezenta aspiraţiile politice, economice şi culturale ale românilor din Ardeal” şi că în perioada 1907-1914 a activat în P.N.R. ”atît cît îmi permiteau studiile universitare”: ”am avut diferite însărcinări, ca notarea unor şedinţe (întocmirea procesului-verbal), corespondent ocazional la ziarele partidului, unde făceam reportaje asupra diferitelor evenimente, ca adunări poporale, politice, şedinţe sau festivităţi culturale”, activitatea sa politică fiind întreruptă în timpul primului război mondial. Asemenea declaraţii cu privire la trecutul său de activist naţionalist în Ardeal, militant pentru unire, a mai dat şi cu prilejul altelor interogatorii din toamna anului 1954, la 10 septembrie, 11 octombrie şi 16 noiembrie, în care arăta că în toamna anului 1918 a fost ales deputat al Partidului Naţional Român în circumscripţia Vinţu de Jos, în Parlamentul de la Budapesta, iar apoi ”cu ocazia Adunării de la Alba Iulia, am fost unul din cei 4 secretari ai adunării, alături de Mihai Popovici şi Silviu Dragomir” (ambii arestaţi, pe atunci – n.n.), că în decembrie 1918, după Marea Unire ”am făcut parte din Comitetul de 100 al Partidului Naţional Român”, că a fost „membru în Marele Sfat Naţional, care a votat Legea electorală şi Legea pentru exproprierea rurală pentru Ardeal”.

La Securitate, patriotismul devenise ”simpatie legionară”

Un an şi jumătate, Ionel Pop a fost anchetat la Securitatea din Cluj. A fi fost ţărănist devenise deja o vină, iar patriotismul era similar cu legionarismul. Ionel Pop recunoştea că a devenit din 1926 membru al P.N.Ţ., arătînd însă că s-a ocupat mai mult cu profesarea avocaturii la Cluj, din 1920 şi pînă în 1940 . Din 1940, s-a refugiat la Sibiu, unde a profesat de asemenea avocatura, iar între 17 octombrie 1944 şi pînă la 8 martie 1945, a fost comisar al Ardealului de Nord, subordonat Consiliului de Miniştri, avînd rolul de a ajuta guvernul să integreze administraţia din Ardealul de Nord; dar că în această funcţie n-a făcut nimic, ”pentru că administraţia a fost transferată României abia pe 12 martie”. Mai arăta, în apărarea sa, că în iarna 1943-1944, la Sibiu, a fost apărător ”fără onorariu” în procesul Emil Petrovici, unde erau acuzaţi circa ”120 de comunişti”. 

Aşa ceva nu mai era de natură să mai impresioneze Securitatea, care îşi urma nestingherită ”planul de anchetă”. Au mai urmat alte patru anchete, care au insistat asupra aceloraşi probleme, precum şi asupra activităţii sale publicistice, în care Ionel Pop a arătat că în perioada premergătoare Unirii a mai scris, ca tînăr absolvent şi doctor în drept, articole privind aspiraţiile şi drepturile românilor din Transilvania la ”Românul” din Arad, ”Lupta” din Budapesta şi ”Unirea” din Blaj, că a participat la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, unde a fost secretar, iar după 1918 a scris la ”Patria” şi ”România Nouă”. Patriotismul nu mai era însă în comunism o virtute. Dimpotrivă, securiştii încercau să-l înscrie într-un cap de acuzare.

Asupra activităţii lui publicistice s-a revenit pe larg în alte trei interogatorii, încercîndu-se în zadar găsirea unor afinităţi legionare în textele articolelor sale. În 7 februarie a fost emis un mandat de arestare şi începe cercetarea sa pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare”, deşi se afla demult închis, în arestul Tribunalului Cluj. Era o procedură penală, în vederea unui viitor proces. Însă pe 22 noiembrie 1955, la cererea conducerii centrale a Securităţii, Direcţia Regională de Securitate Cluj trimitea sub semnătura colonelului Mihai Nedelcu şi a lt.maj. Szekely Martin, către Direcţia III de anchete, o sinteză asupra ”arestatului Pop Ionel”.

Se arăta că e încarcerat din 16 august 1952, ”în cadrul Ordinului nr. 490 Cabinet şi încadrat în C.M. pe timp de 60 de luni, în baza procesului-verbal nr. 12/1952, pedeapsa urmînd să expire la 16 aug. 1957” şi că, în conformitate cu ”Ordinul M.A.I. nr. 852/0074928 din 7 mai 1954, s-a dispus recercetarea lui de către M.A.I., Regiunea Cluj”, ocazie cu care s-a stabilit că a fost ”element activ” în 1946, în propaganda electorală împotriva Partidului Comunist, scriind în trecut şi materiale împotriva Uniunii Sovietice, iar ”pe baza acestor materiale, susnumitul a fost trimis de noi în judecată la Tribunalul Militar Teritorial Oradea, de unde, la data de 24 octombrie 1955, cu raportul nostru nr. 8/91.650, a fost înaintat M.A.I.-ului, conform ordinului verbal al tovarăşului locţiitor de ministru, gen.lt. Pintilie Gheorghe”.

Direcţia Generală a Securităţii îl ceruse pe Ionel Pop la Bucureşti, odată cu dosarul său şi astfel, procesul a rămas în aer. Intervenţia intempestivă, care a întrerupt judecarea procesului, făcută de însuşi comandantului lor suprem, generalul Pintilie, a fost cu totul neaşteptată pentru securiştii clujeni şi era semnul că se urmărea o agendă proprie. De fapt, planul Securităţii, de la bun început, prin toate anchetele la care a fost supus arestatul, care se aflase pînă la prima înfăţişare în instanţă doar sub incidenţa unei pedepse administrative, urmărea să-l determine pe Ionel Pop să colaboreze cu regimul, care pregătea editarea publicaţiei Glasul Patriei, o oficină a Securităţii care se adresa românilor din exil. Oficiosul urma să ilustreze „măreţele realizări” ale regimului şi să-i determine pe aceştia să se repatrieze. Dar, despre această acţiune, într-un articol separat.  

Din arest, la cafea cu Nicolski şi Sadoveanu, în casa lui Ceauşescu

Operaţiunea Securităţii, una de amploare, a încercat atragerea în acest proiect a unor personalităţi ale vechilor partide „burgheze”, figuri de marcă ale intelectualităţii şi publicişti din perioada interbelică, aflaţi în închisorile comuniste, care să scrie în periodicul ”Glasul Patriei”, în schimbul libertăţii. În cazul lui Ionel Pop, acţiunea a reuşit, printr-o stratagemă şi mai agresivă. A fost arestat în noiembrie 1954 şi fiul său, Iosif, de către Direcţia Generală a Miliţiei, sub pretextul unei delapidări. Lui Pop i s-a spus, direct, fără menajamente, de către Nicolski, care l-a vizitat în arest la Cluj, că numai el îl poate salva, dacă acceptă colaborarea. Acest şantaj cu fiul ce-şi aştepta condamnarea într-o celulă, după cum a fost lăsat să înţeleagă Ionel Pop, a fost foarte probabil decisiv în determinarea lui de a colabora la proiectul propagandistic al regimului de la Bucureşti.

Ionel Pop a fost de urgenţă transportat cu o maşină de la Cluj la Bucureşti, unde a doua zi primea la noua destinaţie din capitală, anume tocmai ”vila tovarăşului Ceauşescu” unde fusese ”cazat”, o vizită neaşteptată: Mihail Sadoveanu, însoţit de Alexandru Nicolschi, subdirectorul Securităţii. Aici a avut loc între cei trei o lungă discuţie, înregistrată în totalitate. Stenograma a ajuns chiar sub ochii lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, care a făcut şi unele adnotări pe marginea ei. Liderul comunist se arată foarte mulţumit de intervenţiile lui Sadoveanu, dar în dreptul spuselor lui Ionel Pop mai adaugase cîte un „zău?” sau exclamaţii de genul „e şi spiritual!”

Li se aduce la masă cafea; pe parcusul întrevederii, Nicolschi stă retras, la fereastră şi intervine foarte rar. La începutul discuţiei, Sadoveanu s-a prefăcut surprins de prezenţa generalului, întrebîndu-l cine este, Nicolschi se prezintă şi îi spune că el a mai avut două discuţii cu Ionel Pop. Acesta ştia ce se aşteaptă de la el şi a intrat destul de repede în subiect, accentuînd că nu doreşte să fie pus ”să-i înjure” pe ţărănişti şi nici să facă declaraţii la vreo adunare publică. Sadoveanu a intervenit, spunîndu-i că nu are de făcut decît să semneze o declaraţie, pe care o poate alcătui  cum o gîndeşte el, dar că trebuie să facă parte din  Comitetul de repatriere.

În continuarea discuţiei, Ionel Pop îl întreabă pe Sadoveanu ce s-a ales de soţia lui despre care nu mai avea nici o veste, că poate a murit, iar Sadoveanu îi spune să nu se mai gîndească la asta, că bănuia şi el, Pop, că a murit. Într-adevăr, Elena, soţia lui şi nepoata lui Iuliu Maniu murise în 1953, cînd Ionel Pop se afla în al doilea an în spatele gratiilor. Dacă acesta mai avea ezitări în legătură cu colaborarea sa cu regimul, ele i-au dispărut, aşa cum lasă să se întrevadă chiar textul stenogramei, în momentul în care discuţia a ajuns în acest punct. Sadoveanu îl întreabă, cu  aparentă naivitate, dacă fiul lui ştie că e şi el ”acolo”; adică, tot în arest. Ionel Pop îi răspunde că nu, iar Sadoveanu îi spune că ”e foarte bine aşa, pe moment”.

Deturnînd discuţia în acest moment, Sadoveanu îi transmite salutări de la propria soţie şi urări de sănătate, spunîndu-i că ea, prietenă de familie din tinereţe, a fost aceea care ”a insistat foarte mult” pentru salvarea lui. De aici, discuţia a devenit aproape una mondenă, dacă e să ignorăm circumstanţele. Cel ce nu cu multă vreme în urmă era agresat verbal de anchetatori la Cluj pentru publicistica lui din trecut, acum lăudată, îi relata lui Sadoveanu, cu care împărtăşea aceeaşi pasiune, vînătoarea, că a scris mai multe cărţi cu povestiri de vînătoare, că le are în manuscris şi i-a reamintit cum, odată, după o aventură cinegetică comună, au mîncat împreună lăptuci la lacul Oaşa.

Urmărit şi chemat la Securitate, şi la 80 de ani

Ionel Pop nu s-a mai întors la închisoare, n-a mai fost condamnat şi a început să colaboreze cu articole la ”Glasul Patriei”. Şi-a construit o carieră scriitoricească, cu povestiri pentru copii şi nu numai. Poveştile lui vînătoreşti şi din lumea animalelor s-au bucurat de un real succes, chiar şi prin numeroase traduceri. S-a stabilit la Bucureşti, la început la fiul său Iosif, pe care-l salvase. Deşi nu fusese niciodată condamnat, purta stigmatul ”duşmanului de clasă”.

La 3 iunie 1970, cînd tocmai îi apăruse o carte cu titlul Întîlniri neaşteptate, a fost convocat la Securitate. Aceasta luase măsura „avertizării” sale pentru legăturile socotite „periculoase” cu foşti deţinuţi ţărănişti şi pentru că celor din P.C.R. ”din cînd în cînd le mai ziceţi bandiţi, ticăloşi” (cunoşteau asta din înregistrările prin microfoanele instalate în casa lui Ionel Pop). Dar bătrînul a reacţionat în faţa ofiţerului superior de securitate care-l convocase, negînd afirmaţiile. Ştia că acele înregistrări n-au cum să constituie o probe împotriva sa, ca în trecut: ”consider că porniţi de la premise care sunt total greşite [...]; d-le colonel, nu-mi aduc aminte să fi avut astfel de manifestări, că nu sunt reale”.

Apărîndu-se, invocă şi un articol pe care-l publicase cu două săptămîni în urmă în Glasul Patriei, gazetă pe care, probabil în afara Securităţii şi a personalului ambasadelor R.S.R., n-o mai citea nimeni. Ionel Pop învăţase lecţia duplicităţii şi o aplica tocmai împotriva celor care considerau că îl ”reeducaseră”. Securiştii s-au hotărît, în consecinţă, să treacă la acţiuni de ”influenţare pozitivă”. Deşi era de-acum octogenar, se socotea că are o puternică înrîurire asupra ”foştilor”, mai tineri decît el. S-a decis că „urmează să mai fie chemat la organele noastre pentru influenţare şi pentru a se relua unele discuţii purtate”.

Deloc impresionat, Ionel Pop şi-a dedicat restul vieţii scrisului, despre întîmplările din lumea necuvîntătoarelor: astfel îşi construise o pavăză împotriva ”cuvîntătorilor” regimului, cu  care fusese silit, printr-un şantaj ordinar, cu preţul libertăţii sale şi mai ales a fiului său, să pactizeze. Un preţ pe care l-a răscumpărat cu prisosinţă. Pînă la moartea sa, lucid pînă la capătul vieţii, a mai publicat încă 11 volume, iar alte două i-au apărut postum, la un an de la decesul survenit în 27 ianuarie 1985, în locuinţa sa din Bucureşti, în vîrstă de 95 de ani. Cel mai longeviv veteran al Unirii de la 1918 a fost înmormântat la Blaj, unde slujise ca avocat al Mitropoliei greco-catolice, conform ultimei sale dorinţe. Securitatea a fost prezentă la înmormîntarea sa, fotografii de la filaj regăsindu-se în dosarele prietenilor şi dosarul său de urmărire informativă care i-a consemnat toată viaţa.