Ion Cristoiu: Monotonia huiduielilor contracost

Proclamaţiuni. Venit cu camera video de acasă pentru pozele de pus pe cristoiublog.ro, mă las furat la Expoziţia presei româneşti de la BAR şi de alte instantanee oferite de revistele ilustrate, o tradiţie care n-a mai fost reluată după decembrie 1989, poate pentru că acum telefonul mobil dă şi femeii de serviciu convingerea că e un fotograf de geniu. În campania de tragere în poză a materialelor menite a evidenţia noutatea Expoziţiei, îmi trec prin cap şi gînduri iscate, ca nişte scăpărări de amnar, la contactul cu imaginea. Pe coperta Resboiului din 7 februarie 1879 surprind o foto desen cu titlul Armata indo-engleză din Afganistan – o baterie de munte. Aha, îmi zic, la vremea respectivă englezii, azi americanii, după ruşi, fireşte, aceleaşi iluzii ale Ocupantului în materie de Afganistan. Dau apoi peste Harta căilor ferate din România din 1899. Între Focşani şi Odobeşti era o cale ferată. Azi nu mai e. Au furat-o după decembrie 1989. Într-o vitrină accesibilă muritorilor de rînd, vizitatorilor adică, dau peste mai multe Proclamaţiuni ale celor care au ticluit Lovitura de stat împotriva lui Cuza. Cea semnată de ministrul de Interne Dimitrie Ghica mă amuză prin tradiţionala invocarea a entuziasmului cu care sînt primiţi de regulă noii stăpîni în scrierile lor despre ei înşişi:

„Astăzi, 23 februarie, la 5 oare ale dimineţei, Măria Sa Alecsandru Ioan, după cererea şi voinţa Naţiunei au abdicat, lăsîndu patriea în mînile unei Locotenţe Domneşti şi unui Ministeriu, aclamate îndată de cătră orăşenii capitalei.”

Noii stăpîni ţin să ne încredinţeze că:

1. Detronarea lui Cuza n-a fost făcută de nişte conspiratori, ci de Naţiune.

2. Deşi patria a rămas în mîinile Locotenţei şi Ministeriului la ora 5 dimineaţa, totuşi, cetăţenii capitalei le-au şi aclamat deja.

*

Umilinţă. Note despre Oameni sărmani, romanul lui, Dostoievski descoperite de mult într-un caiet scris în 1972:

Uimeşte la Dostoievski sadismul insistenţei pe scenele de umilinţă. În „Oameni sărmani” sînt cîteva scene de calvar, în care umilinţa e împinsă pînă la paroxism; cititorul cu nervii slăbiţi rezistă greu la aceste scene; aici motivul calvarului hristic, Golgotei luîndu-i locul nenorocirea cotidiană. De exemplu, bătrînul Prakovski alergînd în urma dricului; întoarcerea lui Garşkov de la proces; drumul lui Mokar Devuşkin la cămătar sau umilinţa faţă de Excelenţa Sa. Dostoievski constituie o lecţie usturătoare pentru analiştii noştri. Analiza psihologică nu se face de dragul analizei, cu acea nepăsare plictisită a noului roman francez, care-ţi lasă impresia că însuşi autorul cască de plictiseala ei. Analiza înseamnă iscodirea profundă a sufletului omenesc. De aici, tensiunea extraordinară a analizei, acuitatea fiecărei notaţii.

Pe de altă parte, Dostoievski demonstrează jocul ipotetic al literaturii. Eroul dostoievskian e un om pus într-o situaţie ipotetică. Dacă-i acceptăm ipoteza de lucru, totul se desluşeşte. Devuşkin face, de exemplu, o întreagă scenă de umilinţă în faţa locuinţei sale. Ca să-l înţelegem, trebuie să intrăm în jocul lui: pentru el, Excelenţa Sa e un personaj excepţional, de ruşinea căruia trebuie să tremuri. Atenţie: Devuşkin nu tremură ca va fi dat afară, ci pentru că s-ar putea face de rîs în faţa Excelenţei Sale!

Notă din 2021:

E vorba aici şi de slugărnicia tragică din birocraţia ţaristă, descrisă şi de Cehov. Personajele nu sînt slugarnice din oportunism sau din constrîngeri. Sînt sluganice din viziunea lor asupra lumii, în care Şeful e chiar un Dumnezeu.

*

Scriam pe 25 mai 2014. Monotonia huiduielilor contracost

Sînt două lucruri, de alegeri, cărora nu le dau nici o atenţie: plîngerile diferitelor partide şi huiduielile adresate unui politician. Cele două realităţi - clişeu, monotone în previzibilitatea lor, n-au nici o valoare sociologică, deoarece sunt expresia nevoii partidelor de a face şi ele ceva mediatic, fără a putea fi acuzate de încălcarea legii electorale. Plîngerile de fraudare sunt imediat mediatizate, mai ales de presa amabilă cu partidul care iscăleşte plîngerea. Huiduielile sunt puse la cale de către un partid împotriva liderului altui partid. De regulă, cei care huiduie sunt în număr de cel mult o sută. Huiduielile cu adevărat semnificative sunt cele de la un număr de o mie de huiduitori în sus. Nu de alta, dar nici un partid nu-şi poate permite să plătească o mie de zbierători. De ce le folosesc partidele ca instrument de luptă politică? Pentru că huiduielile sînt mediatizate de televiziunile amabile cu partidele care finanţează huiduitorii. Aceleaşi televiziuni au posibilitatea de a aşterne talk-showuri despre semnificaţia politico-ideologică a huiduielilor. Din cîte s-a văzut, la aceste euroalegeri, două personaje au fost victime ale huiduielilor contracost: Victor Ponta şi Traian Băsescu. Cum însă cei doi se huiduie reciproc şi altfel decît prin intermediari, momentul huiduielilor riscă să fie lovit de monotonie.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro