ISTORIA FĂRĂ PERDEA Marius Oprea / 2001, ”anul ghiftuiţilor” : reactivarea şi îmbogăţirea foştilor securişti de către regimul Iliescu - Năstase (II)

Privatizarea comunismului, cu ”specialiştii” Securităţii

O sumedenie de ofiţeri ai fostei Securităţi, poliţia politică a regimului comunist, au fost reactivaţi în 2001, noua administraţie acordîndu-le posturi importante. În general, justificarea unor astfel de numiri a fost că ”sînt foarte buni profesionişti” în materie de informaţii, iar la acuzele că securiştii ar fi acţionat în trecut împotriva cetăţenilor României, se invoca ”patriotismul” care ar fi stat la baza acestor acte. Patriotism care, în fond, s-a tradus în jefuirea ţării în folosul dictatorilor şi, după 1989, în folosul celor ce au dat o lovitură de stat revoluţiei române, din jurul lui Ion Iliescu.

Un caz de notorietate a fost cel al generalului Victor Marcu, numit de fostul secretar PCR de la Uzinele ”23 August”  Ovidiu Muşetescu, ajuns mai mare peste privatizare, în funcţia de secretar general la Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiunilor Statului (APAPS). Numirea lui Marcu a fost justificată de şeful său Muşetescu prin faptul că ”trebuie verificată bonitatea clienţilor şi trebuie asigurată protecţia informativă a Autorităţii”. Acest rol încredinţat lui Victor Marcu năştea însă suspiciunea că APAPS poate să deruleze privatizări în favoarea clientelei PDSR şi a colegilor din Securitate ai lui Marcu, fără să fie deranjaţi de nimeni. E ceea ce s-a şi întîmplat, iar trecutul lui Marcu justificase asemenea îngrijorări. Ofiţer, şef de serviciu la direcţia externă a Securităţii înainte de 1989, calitate în care a pus la cale tentative de asasinat împotriva dizidenţilor români din occident, Marcu a devenit apoi general SRI şi prim adjunct al lui Virgil Măgureanu, funcţie din care a fost trecut în rezervă, din cauza unor afaceri dezvoltate cu mafia arabă. S-a alăturat, după trecerea în rezervă, sercuriştilor care îl susţineau pe C.V.Tudor, pentru a deveni după alegerile din decembrie 2000 unul dintre diriguitorii privatizării din România.

Dacă generalul Marcu se ocupa de ”privatizare”, aceasta se întîmpla în paralel cu o altă acţiune, prin care serviciile secrete şi foştii securişti au ajuns, după estimarea mea, să controleze ulterior, în mai puţin de un deceniu circa 40% din economia României

După ce, printr-o serie de ordonanţe de urgenţă din 2001 şi 2002, al căror pretext a fost „lupta antiteroristă”, fosta ICE Dunărea, ”fabrica de dolari” a Securităţii a fost practic reînfiinţată în cadrul serviciilor secrete – acestea primind dreptul să-şi înfiinţeze „firme” sub acoperire, să joace pe piaţă prin propriii agenţi economici –, suspiciunile s-au prelungit pînă în prezent, alimentate de scandaluri mediatice, precum cel legat de Hexi Pharma, o firmă producătoare de dezinfectanţi.

Practicile oneroase specifice comportamentelor foştilor securişti s-au perpetuat atît în cadrul serviciilor secrete, cît şi în ministerele de profil (Externe, Comerţ Exterior) unde au ajuns mulţi dintre securiştii care le-au folosit, fiind chiar instituţionalizate prin hotărîrile promovate de guvernul Năstase. Astfel, SIE poate ”să desfăşoare în condiţiile legii activităţi cu caracter economic”, SRI are voie să-şi facă firme sub acoperire, iar SPP poate să presteze servicii de pază şi protecţie contra cost (OUG 154/21 noiembrie 2001, OUG 72/13 iunie 2002, OUG 103/29 august 2002; pînă şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale a primit dreptul de a „presta servicii” în regim privat, prin OUG 7/30 ianuarie 2002).

Inutil să mai spun că nici o activitate de acest gen nu a fost supusă vreodată vreunui control parlamentar, care s-a rezumat numai la verificarea modului în care au fost cheltuiţi banii alocaţi serviciilor secrete de la bugetul de stat. Astfel, acestea au primit acoperirea legală inclusiv pentru a derula „operaţiuni speciale” prin propriii agenţi economici, de natură să trezească suspiciuni privind legalizarea vechilor reţele de tip mafiot, prin care se desfăşurau vastele acţiuni de contrabandă care au adus imense prejudicii bugetului şi imaginii României între 1990 şi 1996.

În politică sau în afaceri, oamenii Securităţii acţionează după propriile reguli, care nu au de-a face nici cu democraţia şi nici cu economia de piaţă, bazată pe contractualism. Cei care le stau în cale sau cei de care au nevoie sînt fie cumpăraţi, fie compromişi. Surse de corupţie şi afaceri oneroase, implicaţi în acţiuni de contrabandă cu ţigări, motorină, alcool şi chiar arme, ”consilieri” falimentatori de bănci sau organizatori de escrocherii financiare acoperite ca fonduri de investiţii, întotdeauna cu un consistent sprijin politic şi logistic, securiştii au devenit curînd a cincea putere în stat. Ei au provocat, între altele, falimentul Bancorex, cea mai importantă bancă cu capital de stat din România, dispărută în urma acordării de credite imense şi fără acoperire, îndeosebi unor firme la care figurează ca acţionari foşti activişti de partid şi securişti, dar şi unor ofiţeri din servicii de informaţii, magistraţi sau poliţişti. Reţelele s-au perpetuat pînă astăzi – prin copiii lor, cei mai mulţi educaţi în occident, dar crescuţi în acelaşi spirit de părinţii lor şi constituiţi în aceleaşi tipuri de reţele nocive pentru democraţie.

Securişti în servicii, securişti în guvern, securişt în afaceri, securişti peste tot

După ce guvernul pe care îl conducea a primit votul de încredere al Parlamentului, primul ministru Adrian Năstase l-a numit pe generalul în rezervă Constantin Silinescu consilierul său ”pe probleme speciale”, de fapt pentru relaţia cu serviciile secrete şi coordonator al activităţii tuturor consilierilor premierului. Silinescu a fost unul dintre adjuncţii lui Ioan Talpeş, pe vremea cînd acesta conducea Serviciul de Informaţii Externe, pînă în 1996. În 2001, Talpeş era consilier prezidenţial. Constantin Silinescu a fost un apreciat agent de spionaj al regimului comunist, avînd misiuni externe timp de 10 ani, din 1974 pînă în 1984. Apoi a lucrat în conducerea Centrului de Informaţii Externe (CIE), actualul SIE, ca locţiitor şi şef de direcţie, sub coordonarea generalului Aristotel Stamatoiu, şeful spionajului românesc pînă în 1990. Cu astfel de persoane ”de încredere”,  Năstase ne ”integra” în NATO.

La comanda Serviciului de Telecomunicaţii Speciale a fost numit în 2001 de către preşedintele Iliescu generalul Tudor Tănase, deşi fusese trecut în rezervă la începutul anului 1997. Înainte de '89, Tănase a făcut parte din garnitura foştilor securişti, aşa-numiţi ”fără frontiere” din cadrul Direcţiei de Informaţii Externe, unde era şef generalul Nicolae Pleşiţă, celebru pentru acţiunile sale teroriste şi atentatele organizate împotriva opozanţilor din străinătate ai regimului Ceauşescu, ca şi pentru comandarea şi finanţarea unor acţiuni ale celebrului terorist Carlos Şacalul. Ca şi Adrian Năstase, preşedintele Iliescu înţelegea în felul său integrarea României în NATO şi Uniunea Europeană.

În fruntea Serviciului Independent de Protecţie şi Anticorupţie (SIPA), în fapt serviciul de contrainformaţii al Ministerului de Justiţie, a fost numit Marian Ureche. Ureche lucrase la începutul anilor ‘80 la Securitatea Municipiului Bucureşti, iar în decembrie '89 era adjunct al comandantului Direcţiei I a Departamentului Securităţii Statului, colonelul Raţiu. Direcţia I reprezenta partea activă a poliţiei politice propriu-zise, cea care se ocupa direct cu urmărirea persoanelor incomode regimului Ceauşescu. Pe lîngă dizidenţi şi foşti membri ai partidelor istorice, securiştii de la Direcţia I se mai ocupa de dosarele ziariştilor, actorilor, cîntăreţilor, artiştilor plastici – şi chiar a doamnei ministru Rodica Stănoiu, care fusese, ca informatoare, între cei ce şopteau, pe vremuri, la Ureche.

Fără a se sinchisi de imaginea publică a Serviciului Român de Informaţii, Ion Iliescu l-a numit la conducerea SRI pe Radu Timofte. Acesta fusese bănuit că a colaborat cu KGB. Ancheta demarată de către Comisia parlamentară a SRI pentru stabilirea adevărului cu privire la trecutul lui Timofte a avut un rezultat previzibil: că n-ar fi colaborat cu niciun serviciu secret, ba mai mult, s-a zis că ar fi o victimă a Securităţii. S-a ajuns la concluzia că documentul care îl incrimina era un fals şi pentru a se afla de către cine a fost “fabricat”, s-a înfiinţat o nouă comisie. Care, bineînţeles, a stabilit că mai mulţi ofiţeri din SRI “au întreprins acţiuni dirijate, menite să discrediteze anumite persoane publice, inclusiv prin acreditarea implicării acestora în diverse afaceri oneroase. Întrucît aceste acţiuni nu au avut efectul scontat, s-a fabricat un material în care au fost introduse în mod abuziv numele unor persoane, printre care şi cel al actualului director al instituţiei”.

Probele compromiţătoare privind colaborarea lui Timofte cu ruşii datau din 1993.  Identificaţi, autorii materialului au fost trecuţi în rezervă, sau au fost puşi pe linie moartă, după numirea lui Radu Timofte ca director SRI. Nu s-a făcut nici o investigaţie cu privire la legăturile (strînse) ale acestuia nici cu omul de afaceri Sorin Ovidiu Vîntu şi nici cu masiva trecere în rezervă de către noul director SRI a ofiţerilor din fosta direcţie 0110, care cercetase înainte de 1989 activitatea KGB şi GRU în România. Şi nici cu privire la circumstanţele distrugerii dosarului de urmărire informativă al preşedintelui Ion Iliescu, întocmit de acelaşi serviciu.

Justificînd epurările din SRI de speciaştii ”anti-KGB”, Radu Timofte se arăta uimit de faptul că, la 11 ani de la desfiinţarea Securităţii în aparatul central al SRI ”mai există ofiteri care au activat in Directia I din DSS”, cea care se ocupa aproape exclusiv de poliţie politică (în această Direcţie funcţiona sub acoperire unitatea 0110). Pe de altă parte, directorul SRI nu a avut niciun fel de obiecţii, în cazul reactivării şi postării în funcţii înalte a unor alţi foşti ofiţeri din Direcţia I, persoane cu o ”biografie pătată”. Un exemplu concludent era cel al generalului Dan Gheorghe, considerat la un moment dat favorit pentru unul din posturile de director adjunct al SRI. Dar pentru că s-a iscat un scandal de presă, acesta s-a mulţumit cu postul de consilier al lui Timofte.

Mentorul lui Florian Coldea şi naşul băiatului lui Năstase : băieţi buni, din Securitate

În decembrie 1989, Dan Gheorghe era maior la USLA, Unitatea Specială de Luptă Antiteroristă a lui Ceauşescu, fiind adjunctul comandantului Gheorghe Ardeleanu. În decembrie 1989, la Aeroportul Internaţionl Otopeni, Dan Gheorghe a coordonat eliberarea a 50 de legitimaţii în alb, pentru o serie de ofiţeri de Securitate, care se grăbeau să dispară. După ce a fost, pentru scurt timp, director adjunct la Serviciul de Informaţii Externe, Dan Gheorghe a fost adus la comanda UM 0215 (actualul UM 0962, serviciul secret al Ministerului de Interne), unde a acoperit informativ mari afaceri de contrabandă cu alcool, produse petroliere sau cherestea, desfăşurate de angajaţi ai MI, sub coordonarea fostului ministru Doru Ioan Tărăcilă.

Dan Gheorghe fusese implicat în devalizarea Bancorex, precum şi în ”afacerea Jimbolia”, de contrabandă cu carburanţi în fosta Iugoslavie. După instalarea ministrului ţărănist Gavril Dejeu la Interne, la sfîrşitul lui 1996, cercetările au condus la concluzia că Dan Gheorghe a fost unul dintre colaboratorii serviciului secret de informaţii al Partidului România Mare, intitulat ”Vulturul Cruciat” şi că a furnizat informaţii de serviciu acestei grupări. Dan Gheorghe a fost, cît a lucrat în SRI, mentorul şi cel care l-a propulsat în ierarhia serviciului pe pupilul său, viitorul general Florian Coldea.

Un alt securist de soi cu căruia i-a surîs soarta în 2001 a fost Victor Velişcu. Trecut în rezerva in 1997, Velişcu a fost reactivat la 1 martie 2001 cu gradul de colonel şi numit in functia de consilier al directorului SRI. Fost ofiter de securitate la Craiova pînă în 1990, Victor Velişcu s-a ocupat cu probleme ce ţineau de specificul Directiei I a DSS. După 1989, maiorul Veliscu a deţinut funcţia de locţiitor al şefului SRI Cluj, pînă la sfîrşitul lui 1991. În iulie 1995, Victor Velişcu a devenit unul dintre primii acţionari la SOV Invest, a lui Sorin Ovidiu Vîntu. După ieşirea din reţeaua Gelsor, în februarie 1996, Velişcu a fost reactivat şi angajat în celebra UM 0215, ca şef al serviciului economic.

Tot în 2001, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării l-a numit pe generalul Vasile Valeriu Iancu în funcţia de prim-adjunct al directorului SRI, acesta fiind postul cel mai important din structura de conducere profesională a SRI. Până în 1989, Iancu a fost ofiţer la Direcţia I Informaţii Interne a Securităţii, unde s-a ocupat de sportivii de la cluburile Steaua şi Dinamo. Păstrat în SRI, Iancu a fost şef al Diviziunii de protecţie a cadrelor, iar apoi şef al Corpului de control al SRI.

În ciuda acestor numiri, directorul SRI Timofte a declarat că acele cadre care se opun aderării Romaniei la Uniunea Europeană şi NATO ”vor părăsi Serviciul Român de Informaţii. Avem oameni care se opun unor astfel de intenţii de aderare. Ei nu se vor mai regăsi în SRI. Dacă nu ar fi, am fi intrat demult în NATO şi UE”, a spus acum două decenii însuşi Timofte. Dar tot directorul SRI susţinea în 24 mai 2001 că 15% dintre cadrele care lucrează în SRI provin din fosta Securitate. Nu a precizat însă cu ce grade şi în ce funcţii.

Un securist notoriu în 2001 era Ristea Priboi, socotit ”omul de casă” al premierului Năstase. În  timpul regimului comunist, Ristea Priboi a fost adjunctul şefului departamentului din Direcţia de Informaţii Externe care se ocupa de postul de radio „Europa Liberă”, fiind colaborator apropiat al generalului Pleşiţă. Perioada în care Priboi s-a aflat în DIE (predecesorul SIE) corespunde celei în care direcţia a organizat, printre altele, atentatul cu bombă la sediul din München al Europei Libere, comis de Carlos Şacalul şi coordonat de Pleşiţă şi asupra dizidentului Paul Goma. El l-a avut ca subordonat pe generalul Victor Marcu, cel ce coordona controlul informaţional al privatizării în România.

Din 2001, cei ce se ocupaseră înainte de 1989 de afacerile murdare ale Securităţii, de la reprimarea dizidenţilor şi pînă la asasinat, au ajuns pe caii mari ai privatizării comunismului. Primind în mîini ”pîinea şi cuţitul”, informaţiile şi banii, au construit reţeaua de interese care face şi desface tot în România, de la politică, partide (precum PLUS-ul) şi pînă la investiţii şi afaceri. Numai pandemia nu e sub controlul lor. În schimb, importurile de medicamente, aparatură şi materiale medicale, da. Cînd se va da ”ordin de zi pe unitate” să lupte şi cu pandemia, o vor face, dar numai dacă iese profit. Deocamdată, nu iese.