Ion Cristoiu: Molotov sau eterna victorie a mediocrităţii

Pe numele său adevărat Skriabin, Viaceslav Molotov îşi face loc în cercul strîmt al conducerii URSS în 1921, cînd e ales secretar al Comitetului Central. Moartea lui Stalin îl găseşte tot şef: prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, ceea ce însemna, practic, adjunctul dictatorului. Din 1921 şi pînă la moartea sa, în 1952, „genialul învăţător al popoarelor” face prăpăd printre vechii bolşevici. Troţki, Buharin, Kamenev, Zinoviev sînt executaţi. Alţii, numeroşi, sînt trimişi în Siberia sau debarcaţi din funcţii. Viaceslav Molotov, deşi aparţinînd nucleului bolşevic iniţial, rămîne neclintit. Singurul necaz care-l încearcă: arestarea, în 1949, a neveste-si, Polina Simionovna Jemciujina. În rest, Molotov se bucură, în tot acest timp (aproape jumătate de secol) de cele mai înalte funcţii în partid şi în stat: membru al Biroului Politic, preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, deputat în Sovietul Suprem al URSS, ministru al Afacerilor Externe, vicepreşedinte al Comitetului Apărării. Culmea e că, deşi unul din vîrfurile clanului kremlinez, el rezistă şi după moartea dictatorului. Rămîne, după 1953, prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. E debarcat abia în iunie 1957. N-ajunge însă un muritor de rînd. E trimis ambasador în Mongolia şi, apoi, vicepreşedinte al Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică de la Viena, ca reprezentant al URSS. Abia în 1962 e exclus din partid. Moartea, în 1987, îl surprinde reintregrat de Brejnev în rîndurile comuniştilor.

„Cur de piatră”

Stalin a rămas faimos prin suspiciunea feroce faţă de toţi cei din jur. Orice bănuială de răzvrătire, de contrarietate, se traducea rapid într-o lichidare politică sau fizică a celui vizat. De aceea, la moartea sa, din vechea gardă, adică dintre oamenii lui Lenin, toţi fuseseră înlăturaţi. Cu o singură excepţie: Molotov.

Cum se explică această supravieţuire? În Oamenii lui Stalin, Roy Medvedev încearcă să dea un răspuns. Molotov nu era un om, ci o maşinărie. N-avea păreri personale, nu vădea nici o tresărire de individualitate. Nu făcea altceva decît să execute ordinele:

„Rece şi priceput, aparent nebîntuit de nici un fel de emoţie, Molotov ducea la îndeplinire, fără să cîrtească, oricare din decretele şi directivele lui Stalin”.

Această supunere atinge paroxismul în cazul Polinei Simionovna. Problema arestării sale e dezbătută în Biroul Politic. Deşi omul numărul doi în URSS, Molotov nu crîcneşte. Se întoarce acasă şi-şi anunţă nevasta că va fi arestată. În 1955 fostul secretar al Partidului Comunist din Israel, S. Mikunis, întîlnindu-l pe Molotov la spitalul Kremlinului, îl întreabă:

„Cum aţi putut, ca membru al Biroului Politic, să-i lăsaţi să vă aresteze soţia?” Reacţia lui Molotov: „Fără să-i tresară nici cel mai mic muşchi al feţei sale rigide mi-a replicat: «Pentru că sînt membru al Biroului Politic, şi trebuie să respect disciplina de partid... M-am supus Biroului Politic, care hotărîse că soţia mea trebuia înlăturată»”.

Un bolşevic fanatic? Ştiind acest moment al biografiei lui Molotov, am fost tentat mult timp să văd în el întruchiparea încăpăţînării de oţel a primilor bolşevici. Omul a făcut parte din garda leninistă. Cea hărţuită de Ohrana ţaristă. Cea care şi-a lăsat comodităţile mic-burgheze pentru a lua calea vitregă a ilegalităţii. De aici necruţarea faţă de el însuşi. Ce altceva decît severitate faţă de propria fiinţă poate fi acceptul fără crîcnire ca nevasta să-ţi fie trimisă în lagăr de către tovarăşii tăi de luptă? Cartea lui Roy Medvedev m-a clătinat niţel din această ipoteză. Ea ne înfăţişează un Molotov funcţionar perfect, capabil de o rezistenţă fantastică în îndeplinirea treburilor mărunte:

„... Stalin l-a păstrat pe Molotov în Secretariat, atît pentru loialitatea sa necondiţionată, cît şi pentru eficienţa birocratică şi puterea deosebită de muncă. Nu avea stofă de conducător şi aproape că nu era văzut în mijlocul muncitorilor şi al ţăranilor. În schimb te puteai bizui pe el că va sta în birou şi că va rezolva un număr imens de treburi funcţionăreşti de Secretariat pe care Stalin n-ar fi dorit în mod special să le îndeplinească. Bolşevicii din vechea gardă, care nu apreciau prea mult munca de birou, l-au poreclit pe Molotov, încă de pe atunci, «Cur de piatră»”.

Precizarea contrazice violent imaginea de fanatic. Un fanatic, fie el şi bolşevic, refuză hîrţogăria, statul pe scaun, treaba de furnică. Unui bolşevic îi place să arunce trenuri în aer, să păşească în fruntea plutonului de baionete pornite împotriva duşmanului, să moară mai degrabă decît să trădeze. Am acceptat că Molotov nu era un fanatic. Asta nu explica însă lunga lui şedere în vîrf, în apropierea lui Stalin, fără să i se întîmple nimic, deşi aparţinea vechii gărzi leniniste, atît de bănuită de către Stalin. Supravieţuirea sa – mi-am zis – a presupus o încordare uriaşă, eroică, înspăimîntătoare. Încordarea de a nu-şi trăda personalitatea. De a nu trece altceva decît un funcţionar mediocru. E imposibil ca omul să nu fi văzut tot ce se întîmpla în jurul lui, să nu fi tresărit în adîncurile sale la abuzurile staliniste, să nu fi avut momente cînd îi venea să-şi ia cîmpii. Stăpînit de acest raţionament, am sărit în sus aflînd că la Paris au apărut Conversaţiile cu Molotov. Realizate de Felix Ciuev şi editate la „Albin Michel”, cele 140 de dialoguri cu Molotov se anunţau fascinante. Personajul străbătuse o întreagă istorie. Fusese braţul drept al lui Stalin. Semnase Pactul cu Ribbentrop. Şezuse timp de decenii la cîţiva paşi de enigmaticul dictator. Se implicase sau măcar fusese martor în cele mai importante decizii ale Kremlinului. Era imposibil – îmi spuneam – să nu fi observat, să nu fi remarcat, să nu fi pus la păstrare în memorie chiar. Chiar „Cur de piatră”, funcţionar furnicăresc, pitindu-şi personalitatea, era imposibil ca Molotov să nu fi băgat de seamă. Şi acum, că Stalin e mort, că perestroika se îndreaptă spre prăbuşirea comunismului, să nu-şi poată permite a spune tot ceea ce a ţinut în el! Nu-l mai opreşte nimeni. Dimpotriv, «vîntul schimbării», care bate nu numai prin parcurile moscovite, ca în celebra melodie, dar şi prin presă, îl îndeamnă să dezvăluie, să spună adevărul. Lesne de bănuit aţîţarea cu care am aşteptat să primesc volumul.

Lectura a fost o imensă dezamăgire. Nici o noutate ascuţită. Nici o dezvăluire zguduitoare. Totul, de la un capăt la altul, o înşiruire de clişee staliniste, prăfuite încă de prin anii hruşciovismului. Stalin, dacă şi-ar fi publicat amintirile, ar fi fost mult mai interesant. Banalitatea Conversaţiilor m-a lămurit definitiv asupra rezistenţei lui Molotov lîngă bomba cu ceas numită Stalin. Dictatorul avea un instinct infailibil în depistarea personalităţilor. A celor în stare să-l înfrunte. Molotov era însă mediocritatea desăvîrşită. Aşa cum îl trădează memoriile, el n-a depăşit o clipă, nici în intimitatea intimităţilor sale, condiţia de simplă rotiţă. Cum să se teamă Stalin de un om care întruchipa perfect mediocritatea? Cum să se teamă de un piston?

Supravieţuirea lui Molotov e o nouă dovadă a eternei, fatalei victorii a mediocrităţii.

NOTĂ: Acest editorial este preluat integral de pe cristoiublog.ro