VIDEO 30 de ani de la cea mai mare diversiune din istoria recentă a României: MINERIADA 13 iunie 1990. 24 de ore am fost în haos. Următoarele 48 în iad

Ce spun după 30 de ani personajele cheie ale zilei de 13 iunie 1990:

• RĂZVAN THEODORESCU, preşedintele TVR în 1990: „Veniseră la mine o hoardă de vreo 30, care mă ameninţau că dacă nu merg cu ei să se adreseze ţării, în studioul 4, mă aruncă de la etajul 11.”
• GELU VOICAN VOICULESCU, viceprim-ministru în 1990: „L-am găsit pe ministrul Chiţac şi alţi factori din interne la IGP, stăteau şi erau consternaţi, speriaţi, în jurul unor cafele, şi constatau că toate forţele de ordine nu răspund efectiv la comenzi.”
• VIRGIL MĂGUREANU, directorul SRI în 1990: „SRI-ul, în loc să îşi facă datoria, a scâncit. Acolo trebuia să intervină, deoarece erau lovituri de natură teroristă şi violentă, în scopuri criminale. În loc să facă asta, ne-am evacuat prin acoperiş.”
• PETRE ROMAN, prim-ministru în 1990: „De ce la arhivele SRI au incendiat? Eu rămân ferm la convingerea că (atacurile) au fost, clar, puse la cale şi operate de către oamenii fostei Securităţi. Categoric.”

Pe 24 mai, la patru zile după ce Ion Iliescu şi FSN au câştigat cu un scor zdrobitor alegerile din 20 mai, liderii demonstraţiei maraton (începuse pe 22 aprilie) din Piaţa Universităţii au anunţat că recunosc rezultatul votului şi se retrag. Balconul Universităţii, în care zeci de oameni îşi exprimaseră liber convingerile anticomuniste, a fost închis. Bucuria din „Golania” (numele spaţiului venise după ce Ion Iliescu îi numise pe demonstranţi „golani”) cu cântecele lui Paţurcă şi ale lui Vali Sterian, cu lozinci pline de imaginaţie şi umor, se stingea. În Piaţă se mai adunau câteva sute din zecile de mii de oameni care o umpleau seară de seară.

Majoritatea celor care participaseră zilnic la cea mai mare demonstraţie anticomunistă din Europa de Est, convinsă că poate pune România direct pe drumul spre o democraţie occidentală, îşi reluase, cu gustul amar al înfrângerii, viaţa obişnuită.

Pe esplanada din faţa Teatrului Naţional rămăseseră, în corturi, protestatarii cei mai radicali, care intraseră în greva foamei încă din aprilie. Aceştia cereau în principal respectarea punctului 8 al declaraţiei de la Timişoara. Acesta prevedea ca foştii activişti de partid si foştii ofiţeri de securitate să nu aibă dreptul să participe la alegeri timp de trei mandate. Protestatarii doreau şi o televiziune independentă, pentru că televiziunea publică, singura existentă pe atunci, era percepută ca instrument de comunicare al puterii.

Spiritul iute, încrederea şi solidaritatea Pieţei erau istorie. Făcuseră loc unei atmosfere de rezistenţă disperată, care avea sens doar pentru puţinii rămaşi. Au fost infiltraţi provocatori? Servicii? Cert este că apăruseră tot felul de personaje bizare cu mesaje la fel de bizare. Zvonuri de genul „din Timişoara vin 200 de avioane cu paraşutişti care vor fi desantaţi în Piaţă să lupte de partea noastră” erau colportate în Piaţa Universităţii în ziua de 11 iunie 1990, în timp ce reprezentanţii greviştilor foamei se aflau la negocieri cu reprezentanţi ai guvernului.

Pentru a părăsi Piaţa, greviştii foamei mai aveau o singură revendicare la care nu voiau să renunţe: o televiziune independentă. Au primit promisiunea, dar nu şi garanţia, aşa că au decis să continue protestul.

Tot pe 11 iunie, la Palatul Victoria încep discuţii privind evacuarea în forţă a ultimilor manifestanţi din Piaţă, în contextul în care pe 14 iunie 1990 urma ca noul guvern Roman să fie învestit în Parlament. Poate că manifestaţia s-ar fi stins de la sine. Numai că pe 13 iunie, la patru dimineaţa protestatarii sunt scoşi din corturi cu forţa, bătuţi, arestaţi. Dimineaţa, informaţiile despre evacuarea brutală din timpul nopţii încep să circule şi oamenii încep să se adune furioşi. Forţele de ordine sunt mobilizate pentru a preveni reocuparea Pieţei. Provocaţi de câţiva tineri, scutierii reacţionează. Încep violenţe de-o parte şi de alta.

La ora nouă dimineaţa în Piaţa Universităţii ajung muncitorii de la IMGB, simpatizanţi ai FSN, scandând „IMGB face ordine”, „Noi muncim, nu gândim”, „Moarte intelectualilor”. Aceştia forţează intrarea în facultatea de Arhitectură. În câteva ore violenţele escaladează în Bucureşti. Demonstranţii devastează şi incendiază sediile Ministerului de Interne, Poliţiei Capitalei, SRI şi TVR. Televiziunea îşi întrerupe emisia.

Inexplicabil, autorităţile statului asistă la actele de vandalism fără reacţie, complet dezorientate şi depăşite. Seara, Ion Iliescu apare la televizor şi cheamă “toate forţele conştiente si responsabile [...] pentru a curma încercările de forţă ale acestor grupuri extremiste” şi „a apăra democraţia.” Spre miezul nopţii, forţele de ordine opresc violenţele din Bucureşti cu focuri de armă. Patru oameni mor împuşcaţi şi alte câteva sute de persoane sunt arestate.

În cursul serii, trei garnituri de tren pline cu mineri pleacă din Petroşani. Ajung în Bucureşti la două noaptea. Un alt tren pleacă în aceeaşi noapte din Motru. După haosul din 13 iunie, în urmatoarele două zile se va dezlănţui iadul mineriadei, cu violenţe de o cruzime inimaginabilă.

Urmăreşte partea a doua a documentarului duminică, 14 iunie, pe MEDIAFAX.ro!