Şi bărbaţii pot suferi de depresie postnatală

Era în 2013, iar fiul lui David Levine avea două săptămâni. Tatăl pusese copilul jos pe un covoraş „poate puţin mai dur decât ar fi trebuit”, spune astăzi Levine. În acel moment, incapabil să gândească limpede, era convins că făcuse ceva mai rău. În calitate de pediatru, ştia că scuturarea unui bebeluş poate provoca leziuni cerebrale, chiar moartea.

Furia şi frustrarea lui Levine s-au acumulat încă de la naşterea fiului său. La fel ca mulţi nou-născuţi, bebeluşul a avut nevoie de timp pentru a se adapta la lumea exterioară. Dar pentru Levine, i se părea că plânge constant. „Am luat-o personal, ca şi cum aş fi dat greş, nu-mi fac treaba. De asemenea, am început să simt că era îndreptat spre mine - că fiul meu plângea pentru că nu mă plăcea”, povestea el.

Dar Levine iubea copiii. De când îşi începuse cariera de medic pediatru în New Jersey, SUA, auzise mereu un singur lucru de la părinţi: „Vei fi un tată atât de bun într-o zi”. Fusese entuziasmat când soţia lui rămăsese însărcinată şi dăduse naştere fiului lor. Când ea a avut probleme cu alăptarea, iar el şi-a putut folosi experienţa medicală pentru a ajuta la încorporarea formulei de lapte praf, s-a simţit util.

Dar apoi rolul său s-a schimbat. Nu avea nevoie să fie medic; trebuia să fie tată. Iar când sarcinile practice ale părinţilor - cum ar fi să-l facă pe fiul său să nu mai plângă - s-au dovedit a fi o provocare prea mare, a crezut că era vina lui.

„Atunci lucrurile au început să meargă în spirală”, spune el. A început să vadă imagini grafice în care comitea acte de violenţă asupra copilului său şi asupra lui însuşi şi chiar ţipa la copil. Şi nu a văzut cum lucrurile s-ar putea îmbunătăţi. „Îi spuneam soţiei mele că acesta era sfârşitul vieţii noastre”, spune el. „Tot ce puteam să îmi imaginez era ciclul infernal care urma să fie viaţa noastră”.

În cabinetul său, el a depistat mamele pentru depresia postnatală, o boală depresivă care se instalează în decurs de un an de la naştere (deseori denumită „depresie postpartum”). De obicei, este considerată o afecţiune feminină. Ar putea exista şi în cazul taţilor? Dacă da, Levine nu a auzit de ea.

Şi nu era singurul. Depresia postnatală, o afecţiune de sănătate mintală care poate include sentimentul de depresie persistentă, apatie sau chiar suicid în primul an de la naştere, este un fenomen bine stabilit la femei - chiar dacă este unul care rămâne încă subdiagnosticat şi subtratat în întreaga lume, uneori cu consecinţe tragice.

Ceea ce este mai puţin cunoscut, chiar şi pentru cei din domeniul medical, este faptul că şi bărbaţii pot avea depresie postnatală.

Dar multe dintre resursele care pot ajuta la prevenirea, diagnosticarea şi tratarea depresiei postnatale, de la chestionarele de screening pe care le folosesc medicii, până la reţelele de sprijin precum grupurile de părinţi, au fost create pentru femei. Chiar şi simptomele pe care oamenii le asociază în mod obişnuit cu depresia postnatală tind să se refere mai mult la femei decât la bărbaţi. Adăugaţi la aceasta stigmatul pe care bărbaţii îl pot simţi în legătură cu exprimarea provocărilor legate de sănătatea mintală, iar experţii spun că nu ne lipsesc doar mamele cu depresia postnatală. Milioane de taţi deprimaţi ar putea, de asemenea, să treacă neobservaţi.

„Deşi a crescut gradul de conştientizare a comunităţii cu privire la bolile mintale, cum ar fi depresia postnatală la femei, este un fenomen mult mai puţin recunoscut la bărbaţi”, spune Grant Blashki, consilier clinic principal al organizaţiei australiene pentru sănătate mintală Beyond Blue.

Cu toate acestea, s-a estimat că aproximativ 10% dintre taţi suferă de depresie în primul an de la naştere, o rată de două ori mai mare decât în cazul populaţiei masculine generale. Unele cercetări au indicat că 10% ar putea fi prea puţin; în perioada de trei până la şase luni de la naştere, aproximativ unul din patru taţi prezintă simptome de depresie. Mulţi taţi vor avea, de asemenea, anxietate generalizată, spune Daniel Singley, un psiholog consilier din San Diego, California, specializat în problemele bărbaţilor.

Însă relativ puţini dintre aceşti bărbaţi vor sesiza sau chiar vor crede că au o problemă pentru început.

„În practica mea, este interesant faptul că, chiar dacă proveniţi dintr-un mediu foarte educat sau sunteţi un profesionist în domeniul sănătăţii, există încă un nivel ridicat de stigmatizare a bolilor de sănătate mintală în rândul bărbaţilor", spune Blashki. „Iar acest lucru poate duce la negare sau la o căutare deficitară de ajutor, sau la sentimentul că ar trebui să te descurci singur”.

În general, bărbaţii au tendinţa de a evita îngrijirea medicală mai mult decât femeile. În Canada, de exemplu, cercetătorii au descoperit că aproximativ opt din zece bărbaţi nu vor căuta asistenţă medicală până când partenera lor nu îi convinge să meargă. Dar acest lucru se datorează, de asemenea, în mare parte, sentimentelor de jenă sau de ruşine de a fi un bărbat, în special un tată, cu depresie.

„[Bărbaţii] chiar nu vor să caute ajutor pentru sănătate mintală, pentru că este stigmatizată şi feminizată. Şi chiar nu vor să facă acest lucru în timpul perioadei perinatale”, spune Singley.

În cazul cuplurilor heterosexuale care au copii, continuă el, mesajul transmis de obicei unui tată este că sarcina şi naşterea sunt de competenţa femeii. Taţii pot fi excluşi de la programările prenatale, de la cursuri sau chiar de la travaliu în sine. Atunci când sunt prezenţi, li se spune adesea că singura lor treabă este să fie de sprijin, indiferent de anxietăţile sau temerile pe care le pot simţi şi ei.

Acest mesaj activează stereotipul masculin de „a proteja, a oferi”, spune Singley, şi trece cu vederea un element cheie: taţii trebuie să sprijine mamele, dar şi ele au nevoie de sprijin. După cum a declarat un tată cercetătorilor într-un studiu recent din Marea Britanie: „Privind în urmă, instituţiile, familia şi eu însumi ne-am concentrat pe modul în care îmi voi sprijini soţia şi accentul a fost pus pe faptul că trebuie să rămân puternic”.

Michael Wells, profesor asociat la Departamentul de Sănătate a Femeilor şi Copiilor de la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia, şi cercetător în domeniul îngrijirii postnatale spune că taţii sunt într-adevăr mai predispuşi la depresie postnatală dacă au avut depresie în trecut. Dar la fel sunt şi mamele. „Nu este vorba doar de hormoni”, spune el. Nu numai atât, dar cercetări recente au descoperit că şi hormonii taţilor se schimbă, de asemenea, încă din perioada prenatală. Nivelul de testosteron al taţilor scade în timpul sarcinii partenerei lor, de exemplu, în timp ce estrogenul creşte spre sfârşitul sarcinii. Există unele dovezi că depresia postnatală paternă ar putea fi legată de aceasta.

Lăsând la o parte cauzele fiziologice, atât mamele, cât şi taţii implicaţi se confruntă cu o serie de schimbări după ce se naşte un copil: „adaptarea la noul copil, schimbări în relaţia de cuplu, schimbări în viaţa sexuală a cuplului, noi responsabilităţi, confruntarea cu stresul partenerului şi presiunile financiare”, spune Blashki de la Beyond Blue. „Poate fi o perioadă de reflecţie asupra propriei identităţi, iar mulţi bărbaţi se pot îngrijora de responsabilitatea necesară pentru a avea grijă de un copil”.

De asemenea, anumiţi factori de risc pot face ca unii taţi să fie mai predispuşi la depresie postnatală. Unul dintre aceştia este sănătatea mintală a partenerei lor; riscul ca tatăl să dezvolte depresie postnatală este de peste cinci ori mai mare dacă mama suferă de această boală.