COMENTARIU: Să oferim câte 35.000 de euro tuturor mamelor

Şi mai trebuie spus că bucătarii de pe submarine câştigă cu mult mai mult decât amiralii care conduc flota.

Salariul anual de bază este pentru un bucătar de 45.000 de dolari, dar creşte la circa 160.000 de dolari din cauza numeroaselor sporuri (informaţia este un pic mai veche, să fiu iertat dacă datele s-au schimbat între timp). Iar bucătarul, sau mai bine zis bucătarii, pentru că sunt trei pe un submarin, sunt plătiţi aşa de bine pentru că sunt responsabili, în mare măsură, cu moralul marinarilor (care sunt supăraţi în mod nativ pentru că, vă amintiţi, au o mulţime de treabă). În plus, bucătarii trebuie să se descurce în spaţiul lipsit de confort al navei, ceea ce presupune, pe lângă talent culinar, capabilităţi organizatorice foarte bune.

Aşa că ştabii australieni au ajuns la concluzia că bucătarii sunt, în felul lor, mai importanţi decât amiralii şi îi recompensează, băneşte, corespunzător.

România traverează acum o perioadă de indignare publică majoră legată de nivelul îndemnizaţiilor pe care le primesc un număr de persoane aflate în concediu de creştere a copiilor şi care ar primi nişte sume considerabile; cea mai bine plătită primeşte echivalentul a 35.000 de euro.

Unii spun că persoana respectivă – nu este clar dacă este o mămică sau un tătic – a plătit taxe corespunzătoare cu salariul primit şi, astfel, este îndreptăţit să beneficienze de prevederile legale actuale, care nu mai plafonează nivelul alocaţiilor de creştere a copilului.

Au dreptate.

Alţii spun că o plafonare a veniturilor este necesară şi că, aplicând aceeaşi logică în cazul serviciilor medicale, cei care plătesc taxe mai mari ar trebui să beneficieze de îngrijiri mai scumpe şi de saloane mai bune decât restul, care ar trebui trataţi doar cu ceva piramidon, indiferent de boala pe care o au.

Au şi ei dreptate.

Trista realitate românească face ca toată lumea să aibă dreptate, dar de fapt oamenii nu privesc în direcţia potrivită. Nu este cazul persoanei care primeşte 35.000 de euro, şi nici măcar al celor 242 de persoane care consumă o treime din bugetul alocat.

Problema reală este că politicienii şi guvernanţii, nu cei de acum, ci toţi cei care s-au perindat "la butoane" în ultimul sfert de veac nu au gândit un sistem coerent de politici sociale. Că toţi şi-au uitat, în goana după privilegii şi măsuri electorale, menirea şi rolul în stat.

NU este problema mămicii sau tăticilor aflaţi în concediu de creştere a copilului câţi bani primesc, atâta vreme cât nivelul indemnizaţiei este stabilit prin lege; iar în acest caz nu avem de-a face cu o încălcare a legii. Venirea pe lume a unui copil este un eveniment cu totul şi cu totul special, nu este un joc, o miză la o joc de noroc sau de interese. România are o problemă majoră de dinamică a populaţiei, care avea nevoie de o astfel de politică.

Dacă respectiva lege este bună sau rea, este sustenabilă sau nu, dacă asigură un confort societăţii, este altă discuţie, şi este, de fapt, fondul problemei.

Strict, indemnizaţiile acordate pentru creşterea copiilor au apărut în perioada guvernului Tăriceanu, când valoarea se raporta la nivelul veniturilor din ultimul an, o măsură care permitea menţinerea unui anumit nivel de trai. Guvenarea Boc a introdus plafonarea, măsură care se adresa cu precădere persoanelor cu venituri modeste. De evitat abordările populiste şi orice interpretări de dreapta şi de stânga, ar fi o prostie.

Legea Boc a fost schimbată în primăvara acestui an, când Dacian Cioloş a cerut surse de finanţare pentru lege, parlamentarii au replicat că nu este menirea lor să comită astfel de scenarii iar preşedintele Iohannis a conchis, la promulgare, că este o lege bună şi l-a încurajat pe ministrul Muncii să găsescă soluţii pentru aplicarea legii.

Ce poţi să înţelegi din aşa ceva? Că, simplu, nu le pasă, că nu privesc mai departe de propriul interes şi că în general statul român este condus în baza principiului "cârpeşte barca astfel încât să plutească cât de cât şi mai vedem". Într-un stat normal oamenii ar fi constatat că a apărut o problemă – scăderea natalităţii, îmbătrânirea populaţiei – şi ar fi gândit un set de politici care să fie aplicate, cu legi şi finanţare şi tot ce trebuie, indiferent de cine este la guvernare.

Dacă societatea şi politicul sunt de acord, orice măsură este binevenită, de la a nu acorda indemnizaţii până la a plăti 35.000 de euro fiecărei mame care aduce pe lume un copil. Aiurea, este doar să iei o măsură în martie – şi Guvernul este părtaş, pentru că a acceptat toate năstruşniciile parlamentarilor.

Chiar în timp ce scriu aceste rânduri, Senatul a decis scutirea de impozit a pensiilor, măsură care nu face decât să confirme ce spun mai sus – dezbaterea nu a fost pe cifre, ci pe populisme –şi să mă determine să mă opresc.

Nu înainte de a propune să oferim câte 35.000 de euro tuturor mamelor.