COMENTARIU. Comănescu/ Spotlight: De ce-a dat Cioloş o lovitură de imagine cu ordonanţa anti-birocraţie

Întâi, să vedem în ce constă lovitura de imagine. Ştirea aţi văzut-o peste tot şi, atenţie, e vorba de o ştire pozitivă, or genul ăsta de poveste interesează mai puţin presa decât atentatele, catastrofele, Brexiturile, crimele, violurile şi toate celelalte. Iar ea, presa, nu scrie în general despre astfel de lucruri fiindcă are o aplecare morbidă, ci fiindcă acestea sunt chiar lucrurile care vă interesează pe dumneavoastră, publicul. Cele care „vindeau ziarul” pe vremuri şi cele care „fac trafic” acum, pe Net. Ordonanţa de urgenţă e clară şi concretă: copiile legalizate, una din cele două taxe pentru buletin, solicitarea unor hârtii gen cazier judiciar sau a unor date personale direct între instituţii, fără ca omul care are nevoie să alerge după ele şi aşa mai departe. Altfel spus, veştile sunt indubitabil bune pentru toată lumea, fiindcă prea puţini români au fost scutiţi de daraveri cu birocraţia. Mai puţin, probabil, pentru birocraţie.

Fiindcă e aşa, presa şi-a permis să exclame, lucru pe care iarăşi îl face rar când e vorba de veşti bune. Lucruri ca „revoluţie”, „adio”, „reformă istorică” sau „mega-ordonanţă” se găsesc prin mai toate titlurile.

Odată ce am stabilit că e o lovitură de imagine, e cazul să ne gândim de ce e aşa. Clar, publicul - şi inclusiv jurnaliştii, cetăţeni şi ei ca oricine, deci umblaţi pe la ghişeu – sunt sensibili la genul ăsta de subiect. La noi, există peste un milion de bugetari, la mai puţin de cinci milioane de angajaţi, deci, statistic, probabilitatea de a te întâlni la ghişeu cu unul dintre funcţionarii publici (deşi cifra include şi profesori, doctori şi altele) e destul de mare. Or la ghişeu se vede că România funcţionează în două viteze, doar că, spre deosebire de motoare, o face în acelaşi timp. Cantităţile de hârţoage necesare la circa financiară, evidenţa populaţiei, tribunal şi aşa mai departe sunt colosale. Pur şi simplu, sistemul e construit în jurul tăierii unor păduri care se acumulează în teancuri de hârtie prin arhive greu de consultat şi perisabile, când lucrurile ar putea sta foarte bine în calculator, la fel ca pentru România care funcţionează în cealaltă viteză, mai mare.

Ar mai fi şi cerneala. Prin 2014, un puşti pe nume Suvir Mirchandani a descoperit că dacă administraţia SUA ar folosi un font pe nume Garamond în loc de omniprezentul Times New Roman, ar face economie nu la hârtie, ci la tonerul folosit la imprimarea documentelor, pe care se cheltuiau la vremea respectivă 476 de milioane de dolari anual. Economia era de nu mai puţin de 30%, fiindcă, spunea la vremea respectivă Suvir, tonerul de imprimantă e de două ori mai scump decât Chanel no. 5.

Probabil nu vom şti niciodată câţi bani cheltuim pe toner în administraţia publică din România. Nici măcar numărul de bugetari nu-l ştim: la un moment dat era de 1,36 de milioane, dar la începutul acestui an, vicepremierul Dâncu spunea că nu există o statistică exactă şi se-apuca să-i numere. Rezultatul nu l-am găsit încă.

Acestea fiind zise, o vizită la unul din ghişeele alea ale statului e un şoc temporal. Dacă ai prins ceva din vremurile lui Ceauşescu, ţi se zbârleşte părul, fiindcă ai senzaţia că dai nas în nas cu un monstru kafkian, cu treburile lui ascunse şi malefice prin lume. Ultima dată când am fost la circa financiară, ca să-mi trec pe rol o garsonieră, s-a dovedit că am „rol comun” cu răposata mea mamă. „Cum aţi făcut să aveţi rol comun?” m-a întrebat doamna cu care aveam de-a face, cu ochii îngustaţi. De unde dracu’ să ştiu eu? Abia dacă ştiu ce-i aia rol, presupun că e un fel de listă cu lucrurile pe care ai de dat bani la stat. Vă daţi seama, nu puteam să îmi aranjez de unul singur un „rol comun”, cu siguranţă un coleg de pe vremuri de-al doamnei a făcut asta la cine ştie ce schimbare în scripte a garsonierei. Chestia e că mă simţeam mic şi înspăimântat.

Când mi-am schimbat buletinul, mi-au dat unul cu numele greşit. Evident, numele meu – întreg e destul de lung şi pe alocuri atipic – există prin nu ştiu câte calculatoare ale statului. A existat însă un om cu un singur deget şi niciun ochi care să bată numele de pe cererile pe care le completasem cu pixul cât am putut mai citeţ, cu majuscule, să nu cumva să apară vreo greşeală. Şi astea-s numai două din poveştile care mi s-au întâmplat mie, în niciun caz cele mai cumplite care se pot isca la un ghişeu. Mie, unuia, mi-au provocat un fel de actofobie. Sunt, spun sincer, speriat de bombe când am de-a face cu ghişeele alea. Când găsesc câte-un birocrat de treabă, că au început să apară, mă simt ca şi cum aş fi luat nu ştiu ce pastilă ilariantă djpuă. Probabil că mai sunt mulţi ca mine, inclusiv printre voi, cei care mă citiţi.

Cu siguranţă, ordonanţa anti-birocraţie nu e nici pe departe cea mai importantă, şi poate nici cea mai curajoasă, măsură a Guvernului Cioloş. E însă ceva pe înţelesul a milioane de oameni. Ca să vă stric sărbătoarea, aş putea să mă întreb cum o să se descurce birocraţii fără să ne plimbe pe noi pe la ghişeele lor şi dacă nu cumva numărul lor va creşte ca să poată face noilor sarcini, în loc să scadă. Dar, oricum, aplauzele pe care le-a primit echipa tehnocrată arată că în România, acum peste 25 de ani, schimbarea s-a produs mai mult la vârf. Necomunist, aşa cum e, statul e tot statul ăla dinaintea lui 1989. Torţionar apolitic, vinovat fără intenţie, mâncător de timp şi de nervi. Aşa că mai bine ne bucurăm până nu se răzbună pe noi.

Citeşte şi: Comănescu / Spotlight: Consumul de ştiri digitale: Utilizatorul a preluat controlul. Problema e ce face cu el

Citeşte şi: Comănescu/Spotlight: Piaţa de publicitate în 2016: veştile proaste care se ascund în veşti bune

Citeşte şi: Comănescu/Spotlight: Sloganurile de la locale, de la limba de lemn la PLM

Citeşte şi: Comănescu/ Spotlight. Presa 2015-2016: Aceleaşi încăierări ziarişti-politicieni, spioni-redacţii