Cronică de film. "Inimi cicatrizate". O viaţă tristă, plină de humor. Chef monstru, amor şi moarte - VIDEO

Bacovia, pe care personajul principal din film, inspirat de scriitorul Max Blecher, îl citează ca să agaţe o amoreză, scria: "O ţară tristă, plină de humor". Versul se potriveşte filmului.

"Inimi cicatrizate" este povestea romanţată a scriitorului Max Blecher. În film personajul se numeşte Emanuel. E internat în sanatoriu pe malul mării, cu o boală spinală, imobil şi imobilizat la pat. Blecher a fost el însuşi afectat de o astfel de boală în timpul ultimului deceniu al vieţii. A pierit la 29 de ani. ( Filmul "Inimi cicatrizate" se bazează pe romanul său semi-autobiografic.)

Dar povestea lui Radu Jude se concentrează mai puţin asupra ambiţiilor scriitoriceşti ale tânărului Blecher. Inserţiile literare prezentate pe ecran care fracturează naraţiunea filmică şi întregesc istoria tragică sunt menite să ofere gust amar de pulbere de oase din scrierile lui Blecher. Ai senzaţia că guşti cenuşă când citeşti Blecher. Pentru că Max scrie frumos şi profund şi Jude vrea să ne arate textele lui. Lasă şi răgaz spectatorului să citească ce stă scris pe ecran.

De la început suntem în lumea insulară, în sanatoriul vopsit în albastru bolnăvicios, care devine habitatul natural al lui Emanuel. Povestea se petrece în 1937, când Adolf Hilter era la putere, la începutul anilor de frământări dinaintea celui de-al doilea război mondial. Europa era atunci în tumult. În sanatoriul "Carmen Sylva" zăboveşte boala, pe continent morbul belicos.

E filmat în cadrul pătrat, academic, cu raportul de lungime/lăţime ce poartă spectatorul în tradiţia filmului mut. Cromatica luminoasă, elegantă şi cadrele statice întregesc atmosfera de neclintire totală. Vidul morţii iminente din pavilioanele reci este în contrast cu viermuiala pacienţilor: fac concursuri de băut în cârje şi ghips-uri, fac dragoste în condiţii mizere, cu abcesele şi durerile lor, glumesc şi se ciondănesc, se bat. E viaţă fix în preajma morţii.

Totul pe muzica ce seamănă cu un soi de "gingle" din interbelicul nostru mitic. Cristian Vasile, cântăreţul român de muzică uşoară, graseiază "Aprrrinde o ţigară şi-n fumul ei albastru ca un vis, cufundă-te-n uitare". Sau când pacienţii bolesc şi râd nervos, se aude pe fundal "Viaţa fără de minciună, n-ar mai fi un paradis". Când se împreunează muribunzii cu dor de "petite mort" (adică orgasm), într-o scenă de comedie slapstick, se aude un cântecel despre primul duo comic de la noi din ţară, "Stroe şi Vasilache".

E chef monstru în spital. Fumul împânzeşte odăile sanatoriului, bolnavii sunt palavragii 'entelectuali, Emanuel citeşte studii de metafizică. Peste ghips-urile ce le încorsetează trunchiul, îşi trag costume de simandicoşi, de tineri furioşi, de galanţi. Vorbesc de Cioran şi de Nae Ionescu. De antisemitism şi de legionari. Emanuel e strivit de boală, nu de comentariile maliţioase despre originea sa evreiască. Ce-i în minte nu doare cu adevărat. Doar trupul se degradează. Oasele tuberculoase ale plăpândului Blecher.

Un prieten îmi spunea după proiecţie că a avut o stranie senzaţie de imponderabilitate. O senzaţie de înalţime. Secvenţele cu figura bolnavului Emanuel, în care el stă legat de saltea şi de fierul rece de pat de campanie, pare desprinsă din realitate. Secvenţe din irealitatea imediată. Astfel a vrut Radu Jude să filmeze.

Un intertitlu extras din Blecher şi pus pe ecran este: "realităţile impalpabile ale zilelor care trec". Iată structura filmului "Inimi cicatrizate": nu este o naraţiune completă, ci presărată cu scene pline de culoare, romanţe pasionale şi evocări emoţionale. Camera de spital e transformată într-un forum pentru dezbateri intelectuale şi beţii, pentru scene de bordel de epocă, pentru contemplaţie şi recitări conjucturale de poezele din poeţii români. Bacovia e liant între amanţi. Căci scrie versuri despre moarte.

"Locul ăsta e ca un drog", spune Emanuel la un moment dat. Este un raconteur isteţ când nu se luptă cu mistuitoarele dureri de spate. Emanuel reuşeşte în cele din urmă să trăiască amorul cu doza de romantism sufocant tipic epocii, alături de Solange, o femeie care fusese bolnavă şi internată în sanatoriu, dar se vindecase. Solange însă nu putea să se auto-extirpe din locul durerii, instituţia spitalicească. Făcea vizite la sanatoriu, sulemenită, cu părul făcut cu drot-ul şi cu zâmbet melancolic şi focos.

În film sunt o groază de personaje care dau tonul la melancolie şi umor tragic. Se confruntă cu realitatea sumbră. Personajele mohorâte găsesc leac în râsul isteric, în nerv şi-n patimă sexuală. Unul cu un ciot de lemn pus în locul piciorului amputat zice pe holul sanatoriului: "Să vezi ce o să fut eu cu ăsta" şi ridică ciotul de picior.

Iată trailerul filmului "Inimi cicatrizate"

Am văzut filmul la festivalul "Les Films de Cannes a Bucarest", în sala de cinema de la Muzeul Ţărănului, ticsită de lume. După proiecţie, Radu Jude a vorbit cu publicul. La un moment dat, regizorul a glumit: "Eu sunt o natură profundă, tot ceea ce-i umor şi artificiu în film e de la colaboratori".