La 8 ianuarie 1958, americanul Bobby Fisher, de doar 14 ani, a câştigat titlul de campion naţional la şah

În 1972, Islanda a ţinut prima pagină a cotidienelor de pe tot mapamondul, inclusiv a celor din blocul comunist: la Reykjavik s-a desfăşurat meciul pentru titlul mondial la şah între campionul en titre, sovieticul Boris Spasski, şi challangerul american Bobby Fisher. Inclusiv în Republica Socialistă România meciul a stârnit un imens interes, în aşa măsură încât în principalele ziare ale vremii erau publicate, zilnic, rezumatele meciurilor sau, după caz, poziţiile în care se ajunsese la întreruperea unor partide. A fost înfruntarea secolului: niciun alt meci de şah, niciodată până atunci şi nici de atunci încolo, nu a mai stârnit un asemenea interes. Asta pentru că nu era doar o dispută şahistică, era înfruntarea dintre două sisteme: cel comunist, reprezentat la cel mai înalt nivel de un jucător sovietic, însoţit de o uriaşă (şi aparent imbatabilă) echipă de analişti şi cel democratic, reprezentat de un tânăr şi genial jucător de şah.

Meciul a început la 11 iulie 1972 şi a durat o lună şi jumătate. Prima partidă a fost câştigată de Spasski. La al doilea meci, Fisher nu s-a prezentat, aşa că scorul a devenit 2-0 pentru sovietic. Părea un handicap imposibil de surmontat, cu atât mai mult cu cât, la final, în caz de egalitate, deţinătorul titlului era în drept să şi-l păstreze. Ce a urmat a fost istorie: Fisher a dat cu Spasski şi cu toată echipa lui de analişti de toţi pereţii şahului şi i-a pulverizat. Scor final: 12,5-8,5 pentru american. Delir. Mai puţin în URSS, unde şahul era considerat un foarte important instrument de propagandă, care trebuia să pecetluiască superioritatea intelectuală a omului comunist. 25 de ani de dominaţie sovietică în şah fuseseră anihilaţi la Reykjavik.

În 1975, Bobby Fisher ar fi trebuit să-şi apere titlul mondial în faţa unui alt şahist sovietic: Anatoli Karpov. Dar Fisher era un geniu şi era conştient de asta. Iar un geniu nu face proba genialităţii de două ori. Aşadar, americanul nu s-a prezentat la meci, iar titlul i-a revenit, fără glorie şi fără luptă, lui Karpov.

De altfel, Fisher nu a mai participat la nicio competiţie oficială vreme de 20 de ani. Până în 1992 când, pentru a sfida imixtiunea sângeroasă a NATO, în frunte cu Statele Unite, în fosta Iugoslavie, l-a invitat pe fostul său adversar, acelaşi Spasski, pentru un meci ostentativ, tocmai în Iugoslavia.

Din pricina acestui gest a devenit persona non grata în SUA (vă mai amintiţi de refuzul lui Muhammad Ali de a se înrola şi de a lupta în Vietnam?)

Hărţuit de autorităţile americane, Fisher a bântuit încolo şi încoace prin lume, până în 2005, când a solicitat şi a primit cetăţenie islandeză.

Trei ani mai târziu, cel mai mare şahist al tuturor timpurilor, geniul răzvrătit Bobby Fisher avea să se stingă din viaţă, la reşedinţa sa din Reykjavik.

Citeşte şi: Scriitoarea Nora Iuga a câştigat Premiul Cartea de Poezie a anului 2016

Citeşte şi: Invidia faţă de prietenii online îi deprimă pe utilizatorii de social media - studiu Kaspersky Lab

Citeşte şi: Eugen Istodor, editorialist MEDIAFAX: Tabloidul The Sun pierderi zeci de milioane de lire. Fake-ul naşte discipoli mai eficienţi