O carte pe zi. „Cronici, povestiri, mărturisiri” de Vasile V. Filip

Am mai scris la această rubrică despre precedentul volum al acestui autor bistriţean, un prim volum dintr-un lung jurnal. De astă dată, cum spune şi titlul, sunt adunate texte diverse, cronici, amintiri, mici eseuri, majoritatea apărute în diferite reviste în ultimii trei ani, câteva inedite, grupate în cinci secţiuni – Autodefiniri, Poezie contemporană, Prozatori de ieri şi de azi, Călători, memorialişti, monografişti şi Comentatori, eseişti, predicatori.

 

Pentru Vasile V. Filip, scrisul este „cea mai elaborată şi mai ziditoare formă de comunicare”, resimţit ca pe „o necesitate vitală”. Autorul povesteşte în câteva pagini cum a renunţat la meseria de silvicultor, pentru care s-a pregătit, în favoarea celei de profesor de literatură; pentru el, literatura poate fi considerată „pe picior de egalitate cu hrana şi cu somnul”. Etnolog ca specialitate, a ajuns să comenteze literatura, fiindcă i s-a părut mai aproape de suflet. Cronicile sale arată înţelegere deplină a unor texte. Sunt adunate, în secţiunea a doua a cărţii, comentarii despre David Dorian, Ion Urcan, Daniela Fulga, Alexandru Blaga – toţi poeţi ai locului, despre care aproape nu s-a auzit la nivel naţional.

 

În secţiunea Prozatori de ieri şi de azi, sunt comentaţi: Dumitru Popescu, Ion Agârbiceanu, Miklós Bánffy, Adrian G. Romilă, Hayden Dorf (Ioan Cioba) şi Icu Crăciun.

 

Călătorii, memorialiştii şi monografiştii asupra cărora se opreşte în următoarea secţiune sunt francezul Agustin de Gerando, englezul Charles Boner şi germanul Rudolf Bergner, călători în lumea Năsăudului, din nou  Dumitru Popescu, apoi Ioan Popa, Ioan H. Ciubotaru, Doina şi Ilie Rad.

 

În sfîrşit, dintre mulţimea de comentatori, eseişti şi predicatori îi alege pe Eugen Lovinescu, Răzvan Voncu, Andrei Moldovan, Ion Agârbiceanu, Maxim (Iuliu-Marius) Morariu, Laura Poantă.

 

Cartea se încheie cu un scurt studiu intitulat Porecle şi vorbe de „ciuf” la Chiuza, satul copilăriei autorului, un text plin de încântătoare regionalisme, pe care, în mod cert, un cititor care nu este de-al locului le aude/vede pentru întâia oară. Chiar şi cuvântul din titlu trebuie explicat, pentru că înseamnă altceva decât în limbajul obişnuit: „Trebuie ştiut că, la Chiuza, poreclelor li se spune ciuf, ciufală, ciufulitură, iar verbul aferent este a ciuful(u)i. Ciufalnici erau cei mai fuicaşi, mai firetici (îndrăzneţi), mai zăluzi, mai bolunzi (nebuni, într-o ureche, dar atenţie cum ambele cuvinte include rădăcina latină ludo,-ere!).”

 

Vasile V. Filip – Cronici, povestiri, mărturisiri. Editura Charmides. 210 pag.