O carte pe zi: ”Cu inima-n dinţi” de Caius Dobrescu

În urmă cu aproximativ un an, semnalând al treilea volum al seriei Vlad Lupu, ne grăbeam să afirmăm că ar fi fost cel mai bun roman dintre cele care vorbeau despre membrii formaţiei satirice „Parazitul prietenos”, grup de adolescenţi şi studenţi care se alăturaseră în anii comunismului Cenaclului Torţa condus de poetul căruia i se zicea Omul Alb sau Grasul sau în multe alte feluri amintite în carte (lesne de descifrat că era vorba de Flacăra şi Adrian Păunescu), ”acel Nero de mucava, pe care, parţial pe bune, parţial în eroare induşi, ajunseseră să-l urască mai mult decât pe Ceauşescu însuşi.” A apărut între timp al patrulea volum şi epopeea membrilor Parazitului nu s-a încheiat, mai urmează un volum, dar cel pe care îl semnalăm azi le întrece, din nou după umila noastră părere, pe precedentele.

Membrii formaţiei erau Egon, Mona, Tibi, Pilu, Gabi, Válvarez, Vlad, iar seria Vlad Lupu i-a făcut să vorbească pe rând. „In adolescenţă credeau cu pasiune că umorul negru îi va salva din cenuşiul sufocant al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. În noua lume, viaţa i-a împins în direcţii opuse pe scara prestigiilor sociale. Pe unii în sus, pe alţii în jos. Totuşi, fiecare ascunde un secret care îl apropie, chiar fără să vrea, ca sub efectul unei forţe magnetice, de cel mai ciudat şi mai misterios dintre ei: Vlad. Vlad Lupu, arheologul care se încăpăţânează să dezgroape scheletele trecutului. Şi care dovedeşte cum, întotdeauna, crime vechi se întorc ca un bumerang în inima prezentului.”

Reamintim că fiecare membru al Formaţiei (despre care acum aflăm că s-ar fi putut chema „Proctologul prietenos”, adică ceva despre „patologia curului” cum explica un personaj, dar nu s-a mai numit aşa pentru că „imbecililor de la cenzură le-ar fi tremurat chiloţii, neştiind ce înseamnă cuvântul şi crezând că are de-a face cu prostia, cu prostologia”) a avut un destin şi o meserie aparte: Vlad, arheolog, a început, după revoluţie, să investigheze crimele comunismului, conducând un Institut special creat, pe lângă preşedinţie, dar, cum a călcat pe multe bombeuri, institutul i-a fost luat, trecut la Guvern, cu o nouă conducere, chiar dintre prietenii lui. Sasul Egon a emigrat în Germania, Mona a ajuns cântăreaţă ş.a.m.d. Toţi au păstrat relaţii mai mult sau mai puţin apropiate după revoluţie.

Ca şi în precedentele volume, foşti membri se confesează unui microfon (Corina) despre întâmplările vremurilor trecute, în comparaţie cu vremurile noi, la fel de neprietenoase. Acum la microfon trec Olimpiu „Pilu” Pop şi Gabi Ionescu. În tinereţe, Pilu a fost prins şi „reeducat” de Securitate, iar acum vorbeşte despre sine la persoana a treia. Ofiţerul de Securitate de rang mediu pe vremea anchetei a făcut între timp o carieră fulminantă şi a ajuns coproprietar al unui lanţ foarte sofisticat de baze de agremento-tratament. „Lumea e plină de orori, stă să dea pe-afară de ele.”

Gabi Ionescu s-a îndepărtat de tot ce înseamnă „Parazitul prietenos” şi nu îşi aminteşte cu prea mare bucurie de momentele petrecute cu Vlad. Certurile şi neînţelegerile au creat între cei doi o prăpastie greu de trecut. În plus, Gabi e absorbit de pasiunea pentru o femeie al cărei trecut ciudat duce înspre crime petrecute în inima Africii.

Dar niciunul dintre ei nu se aşteaptă la complotul de proporţii pus în mişcare de forţele oculte împotriva cărora luptă. Pentru că în scenă apare Ştoţca, fost torţionar securist care caută să profite de pe urma unui proiect european de mare anvergură.

Remarcabil stilul lui Caius Dobrescu, sincopat. Cartea, ca şi precedentele din serie, e un uriaş puzzle cu fragmente mici care se îmbină cu greu, cu multă răbdare şi atenţie, spre a oferi imaginea surprinzătoare a întregului. O poveste poliţistă aproape, spusă fragmentat, cu sensuri anevoie descifrabile, cu interpretarea realităţii în funcţie percepţiile diferite ale fiecăruia, încât niciodată nu ştii cât de mult şi în ce sens se va modifica imaginea de ansamblu, cu personaje misterioase, pe unele le ştim deja, altele apar abia în acest roman.

Singura parte în care relatarea e cursivă, fără sincope, e povestea din Liberia, din păcate oribilă. În Liberia, „undeva în nord, într-un moment în care războaiele civile păreau să fi încetat. Ce a fost acolo, nu vrei să ştii. Toţi păreau foarte credincioşi, era plin de întâlniri în corturi imense pentru rugăciune, de procesiuni religioase. Dar fotografia prin care Marlon încerca să mă facă să înţeleg istoria locului era un pom de Crăciun decorat cu globi oculari în loc de globuri, dinţi în loc de steluţe şi intestine în loc de ghirlande. E oribil, nu? Ei, bine, e o palidă reprezentare a realităţii. Deci, acolo, în centrul special pentru reabilitarea copiilor-soldaţi. Şi într-o zi ne trezim cu multe camioane militare. Din care soldaţi de-adevăratelea, adulţi, încep să sară în toate părţile. Dintr-un Hummer ultimul tip coboară şi vine zâmbind spre noi un individ cu beretă vişinie care se recomandă:

– General Solomon Parks, to serve you, ma’am, sir.”

O poveste aproape poliţistă, cu multă inventivitate, te întrebi, inevitabil, ce mai urmează.

Caius Dobrescu – Cu inima-n dinţi. Seria Vlad Lupu vol. 4. Crime Scene Press. 253 pag.