O carte pe zi: „Despre impuritatea literaturii” de Alex. Ştefănescu

Criticul literar Alex. Ştefănescu face în această carte o pledoarie pentru scris inedit, scris aşa cum nu s-a mai scris, după nişte reguli inexistente până acum. El compară scriitorul care scrie fără reguli anumite, fără să urmeze un traseu dinainte delimitat de înaintaşi, cu schiorii care merg pe cărări nebătute, creându-şi propria pârtie, una pe care nu s-a mai schiat înainte. Rezultatul este adevărata literatură.

Printre temele abordate şi care dau titlurile capitolelor se numără: Imitaţia inventivă (despre literatura aluzivă şi procedee literare inventive, despre mijloace artistice, despre artă în general, fidelitate în artă şi consumatorul de artă, despre valoarea cognitivă a artei); Despre impuritatea literaturii (despre talent, vocaţie, menire, despre cauzele artistice şi neartistice ale artei, despre imitaţie inventivă, considerată esenţială în artă); Moda roţilor pătrate (aşa numeşte autorul capitolul şi teoria conform căreia asistăm la tot felul de scrieri şi scriitori fără talent, înlocuit, după părerea autorului, de activitate a inteligenţei, de perfecţionare permanentă, apoi autorul vorbeşte despre imortalitatea literaturii, despre expresivitatea limbii, dar şi despre nevoia de actualizare a limbajului, a vocabularului, pentru ca cititorii să mai înţeleagă realităţile exprimate); Opera literară ca perpetuum mobile; Să ne imaginăm că am fi toţi scriitori; În literatură scopul scuză mijloaceleŞ Exegi monumentum; Exprimarea in extenso; A fi sau a nu fi inteligibil.

Ultimul capitol, în loc de postfaţă, reprezintă un interviu acordat de autor lui Cristian Pătrăşconiu şi apărut iniţial în revista „România literară”, care este nu nuami o pledoare/explicaţie pentru meseria de critic literar, ci şi un imn adus literaturii „care are ca scop să producă emoţii. În literatură, dacă emoţie nu e, nimic nu e.”

Cîteva citate care sugerează nu numai savoarea cărţii, îndemnându-vă să o citiţi, ci şi complexitatea ei:

„Componenta cognitivă a artei este mai limitată decât se afirmă, dar aceasta trebuie să ne bucure, deoarece înseamnă că nu este fantomatică. Actul de cunoaştere se realizează în momentul în care artistul analizează realitatea şi încearcă să identifice elementele evocatoare, ca şi în momentul în care reflectează asupra vieţii sufleteşti a celor ce compun publicul său şi se străduieşte să înţeleagă cum anume funcţionează această viaţă sufletească ca să şi dea seama cum o poate influenţa.”

„Artiştii ştiu multe despre sufletul omenesc. Nu despre sufletul omenesc în general, ci despre starea de spirit, experienţa culturală, moravurile, aspiraţiile, aşteptările contemporanilor lor. Având totdeauna în minte un <<celălalt>>, artistul trebuie să ştie exact pe ce butoane ale sensibilităţii lui trebuie să apese ca să obţină un anumit efect. Uneori se bazează pe intuiţie, alteori pe ce a învăţat din practică.”

„Şi mai are un mijloc de a afla cum pot fi declanşate şi controlate în conştiinţa interlocutorului diferite procese: autoexaminarea. În fond, şi el este un om al timpului său, un posibil component al publicului, astfel încât, studiindu şi propriile reacţii în faţa operei de artă, poate prevedea cum vor reacţiona ceilalţi.”

Alex. Ştefănescu – Despre impuritatea literaturii. Corint Books. 127 pag.