O carte pe zi: „Eu şi comunismul” de Alex. Ştefănescu

Multă lume constată, de multă vreme, că noile generaţii sunt total debusolate, au uitat sau n-au ştiut ce e frumosul, nu iubesc literatura şi nu sunt atrase de ea, pentru că familia şi/sau şcoala n-au reuşit să le deschidă mintea, nu cunosc istoria, nici cea recentă, şi riscă să fie atrase de himere distrugătoare, cum a fost comunismul.

Există un om care se străduie de multă vreme să facă breşe în aceste fenomene – criticul literar Alex. Ştefănescu. În urmă cu câţiva ani a publicat un volum minunat „Mesaj către tineri: redescoperiţi literatura!” care, se pare, a avut un oarecare efect, din moment ce s-a publicat în mai multe ediţii. Acum face o nouă încercare cu o altă temă şi o altă carte – „Eu şi comunismul”.

S-a scris enorm despre comunism şi tragedia prin care a trecut naţia vreme de o jumătate de secol, analize, documente şi documentare, istorii complexe, memorii nenumărate. Alex Ştefănescu face altceva, fără încrâncenare, şi de aceea cuceritor: povesteşte cum a trecut el prin comunism, de când şi-a dat seama că există pe lume, suferind treptat fel şi fel de orori, până când regimul s-a prăbuşit. Totul porneşte pe 5 martie 1953, când avea cinci ani şi câteva luni şi a murit Stalin, iar într-o anume zi şi la o anume oră în toată lumea urma să se păstreze un moment de reculegere. Iar micul Alex a fost indignat observând că ... găinile din curte continuă să scormone priun gunoaie, „ca şi cum puţin le-ar fi păsat de imperativul celest.”

„Am înţeles foarte repede, pe cont propriu, încă din copi¬lărie, că modul de a trăi al oamenilor din jurul meu avea ceva nefiresc - uneori absurd - şi mă mândresc cu această precocitate. Ea se datora probabil unei vitalităţi înnăscute şi unei comunicări directe cu natura, imună la ideologii. Prin comparaţie cu demnele păduri de fag din jurul Sucevei sau cu alunecarea la vale, pe prundiş, a apei Moldovei, îmbătată de propria libertate, oamenii mi se păreau umili şi împiedicaţi. Tocmai ei!

Dar nu sunt deloc mândru de mine când mă gândesc ce mult timp mi-a luat ca să înţeleg de ce se trăia aşa. Ca să aflu că nu era vorba despre un joc al întâmplării, ci despre rezultatul funcţionării unui sistem. Abia ca student, pe la 19 ani, când am fost anchetat de Securitate, aveam să trăiesc o revelaţie: acţiunea de sluţire şi mortificare a oamenilor era organizată ţi instituţionalizată (până atunci nici nu ştiusem că există Securitatea!).

Dar, înainte de acest accident biografic, multă vreme, cam un deceniu, m-am scăldat fericit în propria incon¬ştienţă. Aveam momente de respingere, de indignare, dar niciodată unul de înţelegere a situaţiei. Pentru tot ceea ce era urât în jur îi găseam vinovaţi pe maturi, care, cre¬deam eu, nu voiau să trăiască frumos. în loc să se îmbrace în haine colorate atrăgător, inspirându-se din cromatica florilor şi a fluturilor, preferau o îmbrăcăminte cenuşie, cum nu mai văzusem în natură decât la vieţuitoarele care trăiesc în galerii subterane, ca hârciogii sau cârtiţele. In loc să-şi lase faţa inundată de soare şi să râdă din toată inima, mergeau pe stradă cu privirea în pământ, încruntaţi. În loc să-şi vorbească unii altora cu plăcere, bucuroşi că s-au întâlnit, răspundeau circumspecţi la întrebări sau nu răs¬pundeau deloc.”

Urmează relatări/rememorări dintre cele mai diverse, portrete remarcabile de oameni iluştri, scriitori, pictori, politruci sau oameni simpli care i-au marcat deceniile de viaţă, întâmplări de genul celor prin care vom fi trecut mai toţi în vremea comunismului, dar care, din povestea lui Alex. Ştefănescu, devin o istorie împărtăşită, copleşitoare.

„În secolul douăzeci, pentru prima dată în istoria lumii, veşnicul complot al oamenilor incapabili împotriva oamenilor valoroşi reuşeşte. De ce? Pentru că instigatori de profesir, ca Marx sau Lenin, folosindu-se  de mijloacele de comunicare în masă, inexistente în trecut, conving o mulţime de de membri ai societăţii, până atunci cuviincioşi, cu simţul datoriei, să li se alăture loser-ilor. Nu poate fi imaginată crimă mai gravă decât acţiunea acestor instigatori (intelectuali cicnici) de a activa tot ce este mai josnic în semenii lor.

Persoane structural cinstite, care, conduse de bun-simţ, sperau ca prin muncă şi printr-o participare corectă la competiţie să ajungă să facă parte din elită, încep să creadă – sub influenţa propagandei comuniste – că pot obţine totul dintr-odată, fără efport, prin deposadarea violentă de bunuri materiale şi de titluri a celor superiori lor. Şi trec repede la acţiune, susţinând ciminala <<luptă de clasă>>. Jefuitorii şi în cele din  urmă exterminatorii elitei sunt gata-gata să-şi închipuie că şi talentul, şi inteligenţa, şi farmecul pot fi furate, că prestigiul poate fi luat ca o pălărie de pe capul unui om de valoare şi mutat pe alt cap.

Pentru prima dată în istoria lumii  o ierarhie răsturnată se instituţionalizează, devine un regim politic în mai multe ţări de pe glob. Vai de oamenii de valoare din aceste ţări! Sunt închişi, schingiuiţi, omorâţi. Sau obligaţi să facă munci înjositoare, cu mult sub competenţa lor.”
„Românii au avut întotdeauna, în sufletul lor, o aspiraţie spre ceva frumos, spre un mod mai înalt de a trăi viaţa. Comunismul i-a urâţit pe mulţi dintre ei, dar nu pe toţi şi nu definitiv. Acum acest popor plin de farmec se naşte pentru a doua oară. Este o naştere grea, cu transpiraţie şi sânge, dar este o naştere, nu o agonie.”

O carte care ar trebui să fie citită de oricine, indiferent că a trăit ori nu în comunism. Va înţelege enorm.

Alex. Ştefănescu – Eu şi comunismul. Editura Curtea veche. 207 pag.