O carte pe zi: „Martor (Leopold şi ruinele)”, de Constantin Stoiciu

Am scris despre aproape toate cărţile publicate de Constantin Soiciu în ultimii ani, în orice caz despre toate care îl au ca erou pe Leopold, un emigrant român în Canada, categoric un alter ego ale scriitorului. Încât pot ajunge la câteva concluzii, în principal că, e o bănuială aproape certitudine, că romanul de faţă, e posibil să fie ultimul al ciclului, ca un fel de sinteză, corolar, mărturie. De aceea se şi cheamă Martor.

Constantin Stoiciu, născut în 1939, unul dintre prozatorii cei mai importanţi ai generaţiei 60 (autor care a lucrat ca producător de film şi ca jurnalist în presa cotidiană şi săptămânală, a publicat numeroase romane, a emigrat în 1982 în Canada, de unde a revenit după 1990, pendulând apoi între Canada şi România şi continuând să publice romane), este în egală măsură unul dintre puţinii prozatori care îşi modifică foarte puţin stilul şi tematica. Aşa ceva scriam în urmă cu câţiva ani, la semnalarea unui roman din seria Leopold. Pot relua aproape fără amendamente idea; eventual s-o dezvolt. Constantin Stoiciu continuă să publice romane politice despre stricta actualitate românească, cronici fidele, crăţile sale semănând cu o obsesie, cum menţionau editorii. Dar, constat, vehemenţa lui a diminuat, parcă priveşte lucrurile cu ceva mai multă detaşare.

Unele lucruri continuă să le facă la fel. De pildă, în 2017, când a publicat „Aroma păcatului divin”, poate cel mai bun roman politic apărut la noi, îşi alesese drept motto o frază din Pier Paolo Passolini – „Nu există nimic care să nu fie politic”.

Romanul pe care îl semnalăm acum are şi el câteva motto-uri referitoare la ţară, patrie, mai toate pesimiste, între ele, un citat din Louis Aragon - „Într-o străină ţară, chiar ţara mea”.

Romanul e o continuare a precedentelor, chiar şi prin titlu, iar personajul principal era principal şi în acele cărţi; de mai multe ori, trimiteri la precedentele cărţi face chiar autorul, în note de subsol.

De mai multe ori, întocmai ca în precedentele romane, textul se referă la România ca la un „teritoriu” – explică într-o notă de subsol: „teritoriu” trebuie înţeles în sensul de „Terrritory”, cum numeau britanicii cuceririle administrate după legile Imperiului. În precedentele, autorul era categoric: România a devenit o colonie, în care puterile Occidentului şi multinaţionalele au înlocuit comunismul.

Constantin Stoiciu continuă să se războiască cu realitatea românească, cea mai recentă. Cu năduf, cu gust de revanşă, parcă şi cu o uşoară ranchiună, dar parcă veştejeşte mai puţini oameni politici, oameni de afaceri, înalţi funcţionari, oameni de cultură, de cele mai multe ori descriindu-i realist, alteori umilindu-i prin caracteristici nedemne, războindu-se cu „obiceiurile” noii societăţi româneşti.

Şi aici, mulţime de personaje din toate epocile României ultimului secol. Industriaşul Miclăuşan, care a sfârşit după o lungă detenţie comunistă, cu imensele proprietăţi confiscate; fiul lui emigrat în Canada, care obţine, după căderea comunismului, cu greu şi după zbateri îndelungi, mare parte din aceste proprietăţi, iar acestea ajung repede ruine. Leopold, scriitorul, care fuge din ţară, trece prin Atena, unde hotărăşte că misiunea lui va fi să mărturisească/scrie despre fugarii din România, ceea ce va face, ajunge în Canada, devine editor, după vreo zece ani se apucă să scrie alt roman, de astă dată în franceză, „romanul regăsirii patriei pe care, treizeci de ani mi tîrziu o mai căuta.” (imposibil să nu vezi în acest personaj portretul autorului!). Multe alte personaje care se topesc într-o intrigă desfăşurată când la Montreal, când la Bucureşti, oraşe între care pendulează eroul (ca si autorul)

Descrieri detaliate, surprinzătoare, ale unor locuri de acolo şi de aici. De pildă, cu deosebire Vila imensă din cartierul bucureştean cu străzi cu nume de capitale, retrocedată cu greu, eliberată de chiriaşii protipendadei, ajunsă ruină, vândută, închisă cu lacăt, pregătită pentru o lungă restaurare, loc de plimbare şi rememorare al personajului principal Leopold.

Personaje ignobile din ambele capitale – sentinţe categorice: când imigranţii încep să se creadă canadieni şi miros a mulţumire lâncedă etc; personaje culturale incapabile care, deşi s-au schimbat guverne, câţiva preşedinţi de Institut (cultural), „tot se mai credea că rupem gura târgului cum ştim noi românii să ţinem pasul cu progresul şi modernitatea. Rupem pe dracu’, nu ne mai ia nimeni în seamă.” Etc, etc.

Leopold e un Martor.

În sfârşit, sentinţa autorului, pusă în gura unei personaj şi reluată pe coperta a patra a cărţii: „Suntem o naţie emotivă, agitată şi fudulă, poate pentru că Istoria ne-a prins totdeauna pe picior greşit şi, până să ne regăsim echilibrul, ne mai prinde o dată; aşa o ducem de când ne ştim şi nimic nu promite că ne vom schimba; porţi în tine aceleaşi particularităţi, dar când te-ai rupt cândva ca să rămâi cu mintea întreagă ai nevoie de multă răbdare şi înţelegere, mizericordie chiar, pentru a regăsi sentimentul profund al apartanenţei.” În spate stă, mărturiseşte eroul/scriitorul „refuzul a a accepta cârdăşiile de idei şi de interese.

Şi cu acest roman, Constantin Stoiciu demonstrează că e unul dintre cei aparte ai generaţiei sale.

Constantin Stoiciu – Martor (Leopold şi ruinele). Editura Timpul. 437 pag.