O carte pe zi: „Parizianul”, de Isabella Hammad

Cu certitudine, cititorii acestei rubrici ştiu foarte puţine despre scriitoarea a cărei traducere o semnalăm astăzi. Isabella Hammad, născută în 1991 la Londra, de origine palestiniană, este o tânără voce de o forţă remarcabilă în peisajul literar. Poveştile ei se desfăşoară deopotrivă în Orientul Mijlociu şi în Occident şi dezvăluie modul în care dezrădăcinarea, nostalgia şi pierderea locurilor şi oamenilor dragi se răsfrâng asupra familiilor şi generaţiilor. A primit numeroase premii – Plimpton Prize for Fiction (2018), O. Henry Prize (2019), Sue Kaufman Prize (2020), decernat de Academia Americană de Arte şi Litere, Betty Trask Award (2020). Romanul Parizianul a fost distins cu Palestine Book Award (2019) şi nominalizat la Edward Stanford Fiction Award (2019) şi Walter Scott Prize for Historical Fiction (2020). E un roman istoric, dar totodată şi unul de dragoste.

Scriu editorii: „Parizianul este un roman captivant şi complex, plin de suspans, inspirat din viaţa străbunicului autoarei, prin intermediul căreia se reconstituie o epoca istorică fascinantă: sfârţitul Imperiului Otoman şi deşteptarea conştiinţei naţionale palestiniene. Midhat Kamal, fiul unui negustor de textile înstărit din Nablus, pleacă in 1914 să studieze medicina in Franta si, pe masură ce cunoaşte o lume şi o civilizaţie noi, descoperă fragilitatea relatţilor interumane şi a propriei persoane. Prin ochii săi suntem martori la evoluţii politice încâlcite, la tragedii si la lupta pentru independenţă a palestinienilor de la inceputul secolului XX până în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Pe fundalul unui climat politic tensionat care continua să caracterizeze Orientul Mijlociu şi în prezent, romanul abordează problema identităţii, a iubirii eterne, a modului straniu in care trecutul poate perturba prezentul.”

Autoarea adaugă la finalul cărţii o foarte utilă anexă cu evenimente principale ale mişcărilor naţionale palestiniene şi siriene.

„O poveste a culturilor aflate în acelaşi timp în conflict şi în armonie, Parizianul e plin de comori – iubire, război, trădare şi nebunie – şi marchează debutul unei scriitoare cu un talent strălucit.” (The Guardian)

Iată un fragment pentru a desluşi stilul tienrei autoare: „Widad îşi ducea fetele la hamam o dată pe săptămână. Era important pentru sănătatea corpului lor, dar şi mai important pentru sănătatea corpului social, căci în afară de istiqbalat („Recepţie“) – întâlnirile din intimitatea casei, hamamul era un loc unde femeile puteau sta de vorbă. Dar mai era şi un prilej de a studia trupurile fiicelor celorlalte ca posibile partide pentru propriii fii: la istiqbalat fetele veneau înveşmântate în catifele şi văluri brodate sau în orice alte haine care le scoteau în valoare bogăţia şi gustul, dacă le aveau, dar aici, unde stăteau despuiate în aburi, se putea vedea cu ce au fost înzestrate de la natură.
— Dar cine e Kamal? a întrebat Nuzha.
— Dă mi prosoapele, habibti.
Mama le a dus în vestibulul întunecos, unde şi au scos vălurile, în timp ce ea a plătit o pe slujnică. În prima încăpere şi au scos robele şi şi au pus nişte halate dungate şi saboţi de lemn, iar în cea de a doua, femeile s au adunat în grupuri, asemenea unor vietăţi marine lucioase, învăluite în aburi. Widad a chiuit când şi a văzut prietenele. Prefăcându se că ţine ochii în pământ, Fatima arunca priviri spre femeile care intrau în cabinele de baie khulwa separate. Îi plăcea să le vadă lepădându şi robele. „Nu te holba“, îi spunea mereu mama ei. Dar cum să nu se holbeze? Când avea dinaintea ochilor trupurile goale ale tuturor femeilor din oraş? Carne sclipind de apă şi sudoare, cu pliuri şi bălţături după cum cădea lumina din tavan. Cel mai mult îi plăceau spinările bătrânelor, felul cum li se lăsa grăsimea peste şolduri în cercuri groase, ca straturile de cremă.

Fatima a intrat în khulwa după sora ei. Şi a privit pieptul urcând şi coborând odată cu bătăile inimii în timp ce mânecile halatului i au căzut de pe umeri, apoi a plecat ochii spre picioare, spre călcâiele deja încreţite şi tălpile înroşite de mers, cu scame negre de la ciorapi rămase între degetele asudate. Singurul lucru pe care i l spusese mama despre trupul ei era că trebuie să l spele şi să l frece bine. Sau să îngăduie să i fie frecat, căci slujnica scotea rotocoale de piele moartă în clăbucii de săpun din ulei de măsline, lăsând braţele, picioarele, spatele şi burta moi şi roşii. Şi asta era tot, treaba era făcută, aveau să iasă de la hamam în aerul uscat fără să mai pomenească despre asta. Acasă, Fatima îşi schimba hainele în grabă, fără să se gândească prea mult la trupul pe care l acoperea şi l descoperea, dar aici, la hamam, unde încăperile înfierbântate şi întunecoase păreau încărcate de evlavie, unde lumina ce pătrundea prin cercurile de sticlă colorată din tavan se reflecta prin aburi, iar femeile moleşite, înfăşurate în halate vărgate, sporovăiau pe băncile de lângă pereţi, trăgând în piept aburii în timp ce ciuguleau felii de pepene şi brânză aduse de slujnice pe tăvi de trestie, aici Fatima îşi studia picioarele dezgolite cu mult interes. Vene albăstrii îi coborau dinspre vintre pe pulpe. Sângele îi pulsa în picioare.”

Isabella Hammad – Parizianul. Traducere din limba engleză şi note de Sînziana Dragoş. Editura Polirom. 606 pag.