O carte pe zi: „Românii şi Europa mediană” de Ovidiu Pecican

Există puţini oameni în întelectualitatea noastră actuală al căror scris să se fi desfăşurat până acum în atâtea genuri ştiinţifice şi literare precum a făcut Ovidiu Pecican – studii istorice, romane, proză scurtă, eseuri, poezie, teatru, critică şi istorie literară, critică de artă, publicistică. Pagina biografică a cărţii pe care o semnalăm astăzi, a Editurii Polirom, este acoperită aproape în întregime cu peste cincizeci de titluri. Este şi profesor universitar, la Universitatea Babeş-Bolyai; în plus mai ţine şi conferinţe; în plus, mai e şi creator de reviste; în plus, mai e şi director al revistei clujene „Steaua”.

Într-un interviu dat cu ani în urmă „Ziarului de duminică” spunea mucalit că scrisul său „e manie, terapie şi – dacă mai încape ceva – pasiune sinceră. Scrisul e unul singur şi fiecare subiect, fiecare temă îşi reclamă propria tratare. Poezia, proza, eseul, studiul monografic respectă, fiecare, un anume set de reguli. Iar inspiraţia este capricioasă. Nu poţi scrie zilnic cu muza alături, uneori legi frazele într-un discurs raţional care are ca scop elucidarea unei chestiuni ştiinţifice. În plus, exact ca şi pianul profesionist, ca şi pictura, ca şi gimnastica, şi scrisul necesită un exerciţiu continuu. Nu poţi aştepta cu inconştienţă, leneş, să vină marele subiect, iluminarea, performanţa. În caz că vine, nu e rău dacă te găseşte pregătit. De aici şi până la cultul muncii ritmice nu mai e decât un pas. Ruşine, l-am făcut. Să scriu îmi place, mă linişteşte, mă enervează, mă devoră, mă ignoră, mă stoarce, mă umple de energie, mă preocupă.”

Aşadar, omul acesta cu preocupări multiple a mai scos în ultimele luni ale anului trecut încă o carte în care îşi etalează întreaga sa cultură.

Scriu editorii: „Dacă există sau nu un complex psihologic modelator de mentalităţi pe scena mozaicată a Europei Centrale şi Răsăritene e o preocupare ce şi-a făcut loc în filosofia culturii şi antropologie, la nivel internaţional, încă de la începutul secolului trecut. Această teorie a omului medioeuropean este tratată în cartea de faţă într-o manieră surprinzătoare şi provocatoare, dincolo de genetică, educaţie şi circumstanţă, cu argumente bazate pe comportamentul istoric: şi românitatea ţine de spaţialitatea medioeuropeană, naţiunile fiind comunităţi imaginate, definite mai degrabă de coeziune culturală decât de teritoriu. Ovidiu Pecican îşi susţine teza într-o manieră comparativă, prin raportare la celelalte popoare, şi prezintă câteva tipologii fundamentale ale modernităţii româneşti perpetuate în literatura celor patru mari clasici şi în scrierile lui Cioran şi Ionescu. Amplul eseu al lui Ovidiu Pecican sintetizează particularităţi ale psihologiei poporului român aşa cum se conturează ele din surse dintre cele mai variate, la scriitori, dar şi la istorici ori alte personalităţi culturale.”

O carte care tratează, precizează autorul, subiecte ale căror concluzii nu pot fi decât provizorii. Există o Europă mediană şi umanitatea care o locuieşte etalează câteva tipuri umane specifice, după cum şi experienţele istorice prin care a trecut ea au o amprentă proprie. Există un homo medioeuropaeus sau, dacă nu există ca atare, el poate fi instituit ca realitate culturală cu note particulare caracteristice. Din această plajă topografică, geografică, civilizaţională, culturală şi antropologică, socială fac parte şi românii. Ovidiu Pecican explică în detaliu, în capitole întregi. Întrepătrunderea dintre balcanism şi medioeuropeocentrism. Şi că umanitatea medioeuropeană nu este prin modul ei de a fi inferioară celei occidentale.

Autorul are, în cuvântul său de încheiere, o sintagmă pe care o preluăm: sinteză ori originalitate?

Cartea de faţă, care merită citită şi asupra căreia putem medita îndelung, este şi una şi alta.

Ovidiu Pecican – Românii şi Europa mediană. Contribuţii la tipologia culturală a Europei. Editura Polirom. 398 pag.