O carte pe zi: „Sfârşitul visului” de Liviu Cangeopol

Liviu Cangeopol a publicat foarte mult în ultimii ani, la aceeaşi Editură Integral, nu mai puţin de nouă volume masive, cel pe care îl semnalăm astăzi este al zecelea. A avut, se pare, dorinţa să-şi vadă pe cotor titlul cărţii scris pe orizontal, nu pe vertical - şi a reuşit, pentru că e un volum masiv de cinci centimetri grosime şi 919 pagini!

Mai precizăm că este pe trei sferturi, adică peste 600 de pagini, reluarea volumului apărut cu câteva luni în urmă, „Evanescent”, amplu dezvoltat. Ca atare, voi relua şi eu unele idei din semnalarea publicată cu acel prilej.

Am socotit întotdeauna genul cel mai dificil în care un scriitor poate comunica cu cititorii săi este eseul. Să reuşeşti, ai nevoie de enormă experienţă de viaţă, de încăpăţânare, de limpezime, de profunzime, de candoare. Altfel nu vor fi decât însăilări puţin convingătoare. Unul dintre eseiştii pe care îi admir (nu e singurul - şi nici nu scrie numai eseuri, ci şi romane de o mare intensitate) este Liviu Cangeopol. La „Evanescent”, autorul a adăstat pe text chiar şi după ce fusese trimis la tipar, a schimbat unele paragrafe, a adăugat idei, nu mult, dar asta spune cât de implicat a fost în acea carte. Rezultatul a fost un volum de eseuri de o uimitoare naturaleţe, candoare chiar. Mi l-am imaginat pe scriitorul gânditor cum are o idee care îl obsedează, ce se vrea neapărat pusă în pagină, cinci paragrafe scurte, zece, nu contează, despre orice, ca un suflu, se repede la maşina de scris ori la computer şi dintr-o răsuflare ies acele paragrafe care ajung să mă bulverseze. Aproape toate textele mi-au dat impresia aceasta copleşitoare. În care se amestecă cuvinte de duh, amintiri, ironii, sentinţe, răutăţi uneori, cruzimi, vehemenţă, într-un aluat extrem de bine amestecat/scris.
Impresia copleşitoare poate s-a datorat şi mulţimii de rememorări din anii 60, 70, 80, multe dintre întâmplările relatate de Liviu Cangeopol despre tinereţile sale sunt vii, le-am trăit aidoma sau în mod cert am trăit ceva asemănător în exact aceaşi epocă, aşa ceva te marchează, nu poţi uita. Sau poate/şi observaţiile despre condiţia scriitorului, faptul că până şi cei care produc epopei scriu, de fapt, un lung jurnal.

Înainte de orice, „Evanescent” e o carte superbă, care dezvăluie un suflet, o conştiinţă cum puţine altele o fac. O carte de eseuri de mici dimensiuni (dar ea, cartea, e uriaşă), cele mai multe se citesc dintr-un foc, amestec de amintiri, rememorări, analize succinte, digresiuni cam despre tot ce ne înconjoară ori se întâmplă în jurul nostru, aparent fără un fir conducător, o idee care să ducă la un punct final programat, ci mintea şi sentimentele sunt lăsate să zburde. Aşa se explică avalanşa de teme, uneori crestate bine, să le ţii minte, alteori doar efleurate.

Mă încumet să fac o nedusă la capăt trecere în revistă, doar din ce îmi amintesc din lectură, în primul moment, fără să mai răsfoiesc volumul: fericire şi nefericire, moarte, încălzire globală, spaime, tendinţe dictatoriale, pandemie, singurătate, sport, mai ales fotbalul care a redevenit frumos în pandemie, cu tribunele goale, fără spectatori, Bucureştii revăzuţi după ani de absenţă (să scriu exil?), plin de gunoaie, dar şi amestec de stiluri arhitecturale splendide, relaţiile surprinzătoare cu părinţii şi cu mama de care s-a îndepărtat (autorul nu se cruţă câtuşi de puţin, nu evită să spună cum „a lovit-o cu cruzime şi neştiinţă”), procesul comunismului, anii de glorie ai Clubului Studenţesc, nevoia de poezie, muzica acelor ani şi, fireşte, alături de o listă enormă care poate continua pe multe pagini… memento mori! Exact într-o asemenea aşezare aparent alandala, dar care e aşezarea gândurilor.

Eseuri cu caracter personal, în care autorul/scriitorul revine, gândeşte, regândeşte, rememorează, reface, pentru că „nu e uşor să fi emigrat cu un număr de ani în urmă şi să priveşti senin la ce se întâmplă cu ceea ce-a fost cândva ţara ta”. O idee duce la alta şi se formează un arbore. Arborii devin pădure. Un text care te trece prin toate stările, nu în funcţie de temă, ci de unghiul din care e privită: deprimare, nemulţumire, satisfacţie, încântare, exaltare.

Un autor pus la punct cu ultime teorii aproape despre orice. La curent cu problemele lumii „care s-a dus la vale” - „Poate de asta ne şi merităm sfârşitul: prea multe clişee, lozinci, cuvinte de duh.”
Toată acea structură din „Evanescent”, copleşitoare prin ea însăşi, a fost augmentată într-un timp record şi, la doar câteva luni, a apărut pe piaţă acest nou şi masiv volum. Cu alte trei sute de pagini în plus, strânse sub titluri la fel de ambiguu-incitante.

Îl las pe autor să şi le prezinte:

„Având o structură de trilogie - ţine să precizeze Liviu Cangeopol -, cartea poate fi citită în trepte: prima parte, a doua, a treia, în orice ordine. Democraţie totală şi totalitară. Exista între falii un aer de independenţă şi unul de interferenţă de care nu poţi face abstractie. Dacă ar fi s-o iau de la capăt, probabil că prin aceleaşi chinuri m-aş lăsa purtat, căci am încercat să fiu cât de sincer am reuşit. Aceleaşi condiţii genereazş aceleaşi elucidări, cuvinte aşezate cel mult în altă ordine de idei. Da, e şi o doză de egoism în cele ce spun. E prematur să desemnez victoria sau lucrul frânt, un motiv pentru care voi reproduce un citat din Francis Scott Fitzgerald: <<Nu e niciodată prea târziu să devii ceea ce-ţi doreşti. Idealul este să-ţi trăieşti viaţa în asemenea fel încât să fii mândru de ea şi, dacă descoperi că nu ai fost capabil, măcar să ai puterea de-a o lua de la capăt.>>

La finalul oricărei pagini, cu orice autor asta se întâmplă: o ia de la capăt. Şi încă o dată şi încă o dată. Cartea perfectă va avea o singură pagină. Ce tineţi în mână este repetata imperfecţiune în care autorul a pus tot ce credea că avem mai bun: sfârşitul lumii, aşa cum îl merităm.”

Liviu Cangeopol – Sfârşitul visului. Editura Integral. 919 pag.