O carte pe zi: „Timp retrăit” de Alex. Ştefănescu

Cine nu-l cunoaşte ori n-a auzit de Alex Ştefănescu (deşi foarte puţini, sunt convins că mai există şi asemenea oameni, e în firea lucrurilor), ar face bine să deschidă cartea voluminoasă pe care o prezentăm astăzi. Nu numai pentru că vor afla despre un om mare, la propriu şi la figurat, ci şi pentru că vor retrăi prin amintirile lui sau vor afla, dacă nu le-au trăit, mulţime de amănunte despre o epocă tumultuoasă, despre oameni minunaţi, scriitori, pictori, intelectuali de tot felul, dar şi oameni obişnuiţi, simpli, cum se spune, fără de care lumea n-ar progresa şi n-ar fi ceea ce este.

O carte care nu e o sumă de amintiri încrâncenate, ci o remomorare plină de vioiciune, umor şi optimism, fără de care viaţa nu are farmec. Pentru că Alex Ştefănescu, critic literar absolut remarcabil, fără existenţa căruia îmi e greu să concep peisajul literar actual, a fost şi este un invingător - şi o recunoaşte în primele rânduri ale cărţii pe care o semnalăm: „Sunt un învingător încă înainte de a mă fi născut.” E omul care a scris peste şase mii de articole de critică literară şi treizeci şi trei de cărţi; care a făcut emisiuni TV, a scris piese de teatru care s-au jucat, a ţinut sute de conferinţe (imposibil să nu se laude, mucalit: „care au fost aplaudate”), a primit numeroase premii (iarăşi: „mai puţine decât mi-aş fi dorit”).

Cel care a scris o remarcabilă „Istorie a literaturii contemporane”, pentru care a fost admirat sau pizmuit deopotrivă, oricum a ajuns omul zilei, în centrul atenţiei, prezenţa sa fiind imposibil să treacă neobservată. Tudorel Urian spunea că este „genul de personaj care nu lasă pe nimeni indiferent, unii îi sunt prieteni, alţii, duşmani de moarte.” Dar nu ia- păsat ori a trecut cu mărinimie peste toate detractările. Alex. Ştefănescu, care vorbeşte de trei decenii de grădina sa cu cireşi (şi alţi o sută de copaci) pe care şi-a construit-o lângă Bucureşti - şi unde, susţine acum, ar vrea să fie înmormântat – fie cât mai depărtată ziua aceea! În livada aceea, a invitat de-a lungul timpului, scriitori, actori, cântăreţi, pictori, danstori, ziarişti. Alex. Ştefănescu e omul care n-a iubit nimic mai mult pe lume de cărţile (în afară, fireşte, de minunata sa soţie, Domniţa, pe care o evocă, îndrăgostit, cu fiecare prilej, chiar dacă mai spune - cine să-l creadă? - că e îndrăgostit de toate femeile frumoase care roiesc în jurul lui). A citit probabil tot ce s-a tipărit, sau pe aproape, o lfoarte lungă perioadă, dintr-o plăcere a lecturii şi a scrisului „aproape palpabilă, contaminantă” (Petru Poantă). Plăcere care se regăseşte în „Timp retrăit”.

Scriu editorii: „În stilul caracteristic, de povestitor desăvârşit, Alex. Ştefănescu adună în acest volum amintiri, evocări, portrete care, împreună, creionează nu doar imaginea aproape a unui secol întreg din cultura României, ci şi pe aceea a unui univers personal şi intim, unde cotidianul, cu toate provocările lui, devine un personaj care îşi poartă cititorul într-o călătorie a căutării de sine. Autorul nu se dezice nici aici de francheţea şi naturaleţea cu care deja a obişnuit în celelalte cărţi ale sale şi vorbeşte atât despre momentele bune, cât şi despre cele mai puţin bune, construind astfel o perspectivă echilibrată asupra lumii în care a trăit, trăieşte şi va trăi. Iar această lume pare o vâltoare pe care Alex. Ştefănescu a îmblânzit-o mereu prin lectură, prin scris şi prin întâlniri cu oameni memorabili. Faptul că cititorii lui sunt contemporani cu această lume conferă un plus de vibraţie acestor rânduri.”

Amitirile şi evocările se încheie cu o superbă scrisoare a unui cireş plantat în livadă care îi cere lui Alex. să nu se resemneze pentru nimic în lume şi să nu iasă din joc, pentru că „mai avem multe de făcut împreună”. Superbă carte!

Alex. Ştefănescu – Timp retrăit. Editura Curtea veche. 654 pag.