O carte pe zi: „Vieţi paralele. Cinci căsnicii victoriene” de Phyllis Rose

Schimbăm pentru astăzi „canonul” acestor semnalări/prezentări zilnice şi începem cu două fragmente din carte, care fără doar şi poate vă vor stimula interesul:

„Pentru a înţelege în general, dar şi mai specific sexualitatea victoriană, să ne întoarcem în camera soţilor Ruskin de la Blair Atholl şi la acel moment de maximă ambiguitate, cel dintre dezbrăcarea lui Effie şi îmbrăţişarea castă. Ce a simţit Ruskin atunci? Ce-i trecea prin cap? Incredibil, s-ar putea chiar să ştim. Neprotejat de jena postfreudiană, Ruskin a recunoscut faţă de avocatul său, după mulţi ani, că nu i-a plăcut ce a văzut după ce i-a dat jos cămaşa de noapte lui Effie. Îşi imaginase femeile altfel decât ceea ce i s-a arătat a fi. Credea că este ceva greşit la corpul ei: nu era la fel de adorabil ca faţa ei; nu era <<format să stârnească pasiune>> – îi tăia complet pofta. Trupul lui Effie îl dezgusta. Nimeni dintre cei care s-au gândit la această surprinzătoare conjunctură nu a luat serios în considerare posibilitatea ca trupul lui Effie să fi fost deformat sau să fi avut vreun cusur. Nici doctorii care au examinat-o în timpul procesului de divorţ şi nici al doilea soţ al ei nu par să-i fi găsit ceva ieşit din comun la corp; avea să fie mama a opt copii. După spusele lui Mary Lutyens, care şi-a petrecut ani la rând studiind căsnicia soţilor Ruskin, ceea ce l-a dezgustat pe John la trupul lui Effie a fost probabil părul ei pubian. Ea deduce că John nu văzuse în viaţa lui o femeie dezbrăcată şi că până şi reprezentările artistice ale nudului feminin pe care le văzuse erau fie cenzurate, fie mult idealizate, precum statuile clasice. Prin urmare, se aşteptase la un corp neted, fără păr, cu sâni mici, în esenţă, un trup de preadolescentă, iar semnele maturităţii sexuale ale trupului lui Effie (poate că de vină au fost doar sânii ei – cămaşa de noapte poate nici nu i-a alunecat mai jos de umeri) l-au derutat şi l-au descurajat”.

Şi: „Cum femeilor din clasa de mijloc li se cerea castitate absolută înaintea căsătoriei (sugerată, dar nu obligatorie pentru bărbaţi), noaptea nunţii victoriană, o tranziţie excesiv de tensionată de la inocenţă la experienţă, nu avea cum să fie uşoară şi e posibil să fi fost o încercare barbară cel puţin pentru unul dintre însurăţei (uneori pentru amândoi). Lipsa oricăror cunoştinţe despre sex, prea des considerată o garanţie a inocenţei, creştea teroarea femeii; după ce fusese învăţată să fie pură, dintr-odată i se cerea să facă ceva dubios despre care nu ştia nimic clar. Edith Jones, de exemplu, când era pe punctul să devină Edith Wharton, şi-a înfruntat mama şi a implorat-o să i spună <<cum e căsnicia cu adevărat>>. <<Mi-e teamă, mamă, vreau să ştiu ce o să mi se întâmple>>. Doamna Jones i- a răspuns că în mod sigur văzuse tablouri şi statui – nu observase că bărbaţii sunt diferiţi de femei? Conform biografului ei, Edith tot nu înţelegea, însă mama ei şi-a pierdut răbdarea. <<Atunci, pentru numele lui Dumnezeu, nu- mi mai pune întrebări stupide. Nu poţi fi chiar atât de proastă pe cât pari>>”.

Această carte deja celebră a criticului literar şi eseistei americane Phyllis Rose, apărută în 1983, „a deschis noi perspective, nu doar în ceea ce priveşte modurile în care am putea concepe căsnicia, ci şi modurile în care citim şi scriem.” (New Statesman) Rose a vrut să modifice imaginea de basm a căsniciei din minţile noastre. Îşi structurează cartea ca o cronologie a căsniciei, şi nu conform datelor istorice - aşa se face că mai multe căsnicii sunt văzute în paralel, în aceeaşi perioadă, după care se revine asupra primelor, în altă perioadă. Rose pune în prim plan rolul jucat de imaginaţie în fiecare cuplu. O carte deschisă interpretărilor multiple.

Scriu editorii: „În fiecare relaţie există două poveşti, iar adesea ele nu prea converg. Iată ideea de la care porneşte cartea clasică a lui Phyllis Rose, Vieţi paralele, ce încearcă să descopere cum apare fericirea sau nefericirea în căsnicie şi ce arată acest lucru despre „proiectul narativ” sau „ficţiunea subiectivă” pe care o creează cuplurile. Într-o perioadă în care divorţul era scandalos, iar formula „pînă cînd moartea ne va despărţi” era luată ad litteram, cinci scriitori şi scriitoare – Charles Dickens, John Ruskin, Thomas Carlyle, John Stuart Mill şi George Eliot – au fost nevoiţi să găsească soluţii inventive şi surprinzătoare pentru a rămîne împreună cu partenerii lor. Povestind cu farmec, multă anecdotică şi detalii savuroase, Phyllis Rose se bazează pe mărturiile lor şi pe relatările epocii, arătînd ce imagine afişau aceste cupluri şi care erau în realitate viaţa lor domestică şi atmosfera familială în epoca victoriană. Şi, mai ales, ce rol joacă dorinţa, fantezia şi controlul în relaţiile noastre cele mai intime”.

„Singura carte pe care va trebui s-o citiţi vreodată despre căsnicie.” (The Telegraph)

Phillis Rose - Vieţi paralele. Cinci căsnicii victoriene. Introducere de Sheila Heti. Traducere de Dan Sociu. Editura Polirom. 349 pag