Poetic Justice/ Istanbul. La jumătate de oră după atentat - OPINIE

O muscă în M60, aici unde scriu. Wow, o impietate, o maculare, o surpriză, o sfidare a asepticului, o nevinovăţie a aerului, un gînd vechi al meu despre muşte care a atras-o aici, unde a intrat pe aceeaşi uşă pe care intră toţi hipsterii oraşului, un zbor suav aproape invizibil, neremarcat de cei care sorb lichide privilegiate ca espreso, late, smuti. Prietenul cu care iau masa la un moment dat o alungă din cînd în cînd şi îşi aminteşte că muştele se multiplică non-stop, oricînd şi oriunde, la ele efemeritatea merge mînă în mînă cu perpetuarea triumfătoare a speciei, nepusă niciodată în discuţie. Iar cînd mai citesc cîteva rînduri din Duras, într-o pauză de scris, descopăr asta: “Moartea unei muşte e chiar moartea. E moartea în drumul ei către un anumit sfîrşit al lumii, care extinde cîmpul somnului din urmă. Vedem cum moare un cîine, vedem cum moare un cal, şi spunem ceva, de pildă, bietul animal… Dar cînd moare o muscă, nu spunem nimic, nu consemnăm deloc, nimic. (…) Da, asta este, această moarte a muştei este chiar deplasarea specifică literaturii. Scriem fără s-o ştim. Scriem privind cum moare o muscă. Avem dreptul să facem asta”. În timp ce muştele se înmulţesc şi mor deopotrivă, continuăm să scriem.

Cît de uşor te poţi apropia de cineva? Inclusiv de un oraş. În cît timp se prelucrează intimitatea? În cît timp poţi avea senzaţia că vă aparţineţi unul altuia, că vă cunoaşteţi, cît de repede îi poţi spune celuilalt am să te învăţ pe de rost, am să te tocesc, atît de bine am să te învăţ, în cît timp o cămaşă albă şi un ruccsac negru în spatele ei sau un pat normal de hotel, plus veioza banală de la capătul patului, plus un fel de a numerota camerele hotelului îţi pot deveni atît de intime, încît la sfîrşit să ai impresia că nu te poţi separa? În cît timp patul străin nu te mai împunge în coaste cu denivelările lui? În cît timp lumina care dă năvală peste patul străin nu te mai sperie? Cel mai mult învăţăm să ne desprindem, nu să ne ataşăm, asta e lecţia, efemeritatea, nu durabilitatea. Acum e, acum a dispărut. Clipa care vine invalidează ceea ce a fost. Fără consecinţe, fără efecte, o cercetare fără rezultate, o stare perpetuu efectică. Asta e lumea în care trăim. Nu poţi să prevezi nimic, nici măcar războiul, ţi se va spune e fake. Asta poate fi o frustrare, asta poate fi cu adevărat o tulburare a oricăror aşteptări, o lipsire de putere şi/sau de speranţă pe termen lung, poate pentru totdeauna. Dar a fost vreodată altfel? Simţi psihoza, te va întreba psihanalistul? Nu, nu o simt, nu m-am antrenat pentru asta în antrenamentele mele. M-am antrenat să rămîn (citeşte să rezist,) nu să plec din lumea asta. Greşit, îţi va spune cine ştie ce guru.

Aşa că la ce bun să transformi străinul în familiar dacă totul va sări în aer şi nimic nu va avea consecinţe? Sau singura consecinţă va fi dispariţia şi ştergerea urmelor? La ce bun să te obişnuieşti cu locul străin, dacă el nu va mai fi? La ce bun să te îndrăgosteşti de locul nou dacă el îţi va fi interzis? Dacă trăieşti într-o lume cu graniţe deschise care construieşte bariere altfel? Pe deasupra, prin aer, subliminal, pervers? Atunci înţelegi că de fapt construirea graniţelor şi a imposibilităţii sînt scopuri în sine, nu pierderi colaterale.

Hai să vedem cît de departe/aproape e Istanbulul. Cînd avionul ajunge acolo sus, stewardesele încep să împingă mecanic landourile cu efecte, pe culoar. Eşti în spate de tot. Cînd ajung în dreptul tău, te întreabă ce vrei de băut. Un pahar de vin alb. Ce fel de vin alb aveţi? E sec? Nu, demidulce. Atunci mai bine un vin roşu, cum i-aţi dat colegului meu din faţă – colegul din faţă e Claudiu. E sec? Nu, demidulce. Atunci mai bine cel alb. Trebuie să deschid o sticlă nouă. A, nu aveţi o sticlă deschisă deja? Mai bine roşu atunci? Vă rog să vă hotărîţi mai repede că aterizăm. Şi chiar începe aterizarea. Atît de aproape e Istanbulul. Nu ai timp să descoperi nici măcar ce vinuri au în pivniţele avionului. Şi dintr-odată eşti acolo, în altă parte, într-o lume care te absoarbe, te duce, te scoate din tine, te face a ei. Ajuns la Istanbul, devii al Istanbulului. Ieşi din tine, adică exact aşa cum trebuie ca să-l cunoşti pe celălalt, cum ar spune Levinas. Muezinul îl ştiu, l-am ascultat îndelung în după-amiezele cu ploi tropicale în Kuala Lumpur. Am vrut să-l aud din nou. Istanbulul se culcă tîrziu, se lasă greu adormit şi poveştile lui nu obosesc niciodată. Istanbulul nu e o poveste, una singură, ci mii de poveşti amestecate una într-alta într-o ţesătură greu de desfăcut. Istanbulul te domină, dar nu ca Parisul cu aroganţa frumuseţii absolute, te poartă, te ia în el dintr-odată, fără zone de tranziţie şi familiarizare, te aruncă direct în furnalul eşarfelor, într-un fel te leagă la ochi şi îţi arată ce vrea el să vezi. Istanbulul meu a însemnat acţiune, el nu e un oraş al contemplării, cel mult unul în care să te pierzi, uitînd de mulţimea poliţiştilor şi iminenţa atentatelor. Pe 7 iunie, a doua zi după sosirea noastră are loc atentatul din cartierul Beyazit, în apropierea Marelui Bazar. Dimineaţa, cînd lumea încă moţăie. La 8.40. Tot atunci e prima întîlnire a atelierului nostru de traducere de poezie. Sîntem patru poeţi români, patru poeţi turci şi doi traducători, cunoscători de română, unul dintre ei şi poet. Cînd traduci poezie şi cu atît mai mult cînd traduci poezie dintr-o limbă pe care nu o cunoşti, e ca şi cum ai înota departe de orice mal.

La jumătate de oră după atentat, încep să curgă mesajele pe telefoanele noastre, pe facebook, unii prieteni chiar ne sună, lumea se îngrijorează. În camera umbroasă din Institutul Cultural Român, aflat în conacul Maurus, e linişte şi murmur diafan. Numai cîteva voci care şoptesc cuvinte în timp ce traduc. Un fel de spumă invizibilă prin aer, de care te agăţi. Lumea din ţară vrea să ştie dacă sîntem bine, e ca şi cum noi am fi la locul atentatului. Dar nu sîntem, ne despart un pod, o apă. Nu sîntem nici departe, dar nu sîntem nici acolo. Privesc în jurul meu, aşa cum privesc uneori oamenii în avion, le analizez feţele, mai ales liniştea de pe feţele lor, firescul pe care am învăţat să îl iubesc, felul lor natural de a pleca, de a asuma riscuri, de a accepta că se aruncă într-un necunoscut mai mare sau mai mic. Nu i-am auzit pe colegii noştri turci dezbătînd atentatul şi asta nu dintr-un soi de absenteism, ci pentru că au dezvoltat o formă de trăire în ciuda a tot ceea ce se întîmplă în jurul lor, şi nu una de supravieţuire. Supravieţuirea nu e un cuvînt potrivit pentru Istanbul, acolo totul e trăit la maximum şi viaţa nu se opreşte nici un moment din exaltarea ei. Istanbulul e prezenţă continuă, e o fiinţă care rămîne continuu cu tine, nu dispare niciodată, fiindcă te conţine în poveştile lui, cu care te amesteci, te faci una, într-un fel de captivitate ameţitoare căreia nu i te poţi opune. Aşa că am tradus poezie la Istanbul, nu a existat nimic care să ne împiedice. Noi: Claudiu Komartin, Teodora Coman, Dan Coman, Efe Duyan, Gökçenur Ç., Nilay Özer şi Kadir Aydemir, şi traducătorii participanţi, Jenny Marilena Vişa, Erkut Tokman (poet şi traducător). Însoţiţi mereu de Şeila Suliman, care ne-a vegheat cu frumuseţea ei. Ne-am baricadat acolo în spatele limbajului, care deja era o barieră, nu atentatul a fost prioritatea noastră, ci cum să fim loiali faţă de textul celuilalt. « La caresse ne sait pas ce qu’elle cherche », spune Levinas. Mîngîierea caută ceva, dar nu ştie ce caută. Traducînd cauţi ceva, dar nu ştii cu precizie ce. E ceva care trebuie transportat, greu de atins întru totul, e un soi de prezenţă absentă sau de absenţă prezentă, care e nucleul textului celuilalt. Celălalt e mereu dezirabil şi mereu efemer. Ca o călătorie, undeva într-un oraş, care se sfîrşeşte inevitabil.

În cît timp patul străin nu te mai împunge în coaste cu denivelările lui? În cît timp, după ce te-ai obişnuit cu denivelările patului străin, cu ce se vede pe geamul hotelului, cu ritualul de dimineaţă al vecinului din camera de alături, te dezobişnuieşti de toate astea? Nu sîntem la fel de experţi deopotrivă în efemeritate şi perpetuare precum muştele care zboară acum pe deasupra noastră.

Citeşte şi: POETIC JUSTICE / "Poezia e la Bistriţa" pe timp de atentat la Nisa şi lovitură de stat în Turcia

Citeşte şi: România a coborât pe locul 35 în clasamentul pe medalii al Jocurilor Olimpice de la Rio

Citeşte şi: BACALAUREAT 2016: Peste 42.000 de absolvenţi de liceu s-au înscris pentru sesiunea de toamnă a examenului