Dorin Oancea, editorialist MEDIAFAX: Statisticile la care nu se uită nimeni şi care ne costă mai mult decât bănuim. Cum a reacţionat Academia cu 20 de ani prea târziu

Le repet: anul trecut a crescut numărul salariaţilor cu nivelele de instruire 1 (studii generale, plus 8,5%, 750.000 de contracte de muncă) şi 3 (studii medii şi postliceale, plus 12%, în prezent peste 510.000 de contracte) şi a scăzut cu mai mult de 11%, la circa 950.000 de salariaţi, numărul celor cu studii superioare.

Ce meserii am "câştigat"? Muncitori necalificaţi în industria extractivă, construcţii, industria prelucrătoare şi transporturi (+ 48.603), vânzători (+ 26.198) şi şoferi, sau pompos spus, conducători de vehicule şi operatori la instalaţii şi utilaje mobile (+ 22.294).

Ce am pierdut? Ingineri şi cercetători (- 25.992), medici (- 8.371) şi manageri, sau conducători în domeniul administrativ şi comercial (- 8.110).

Creşterea numărului de IT-işti, cu 13.171 este de remarcat şi lăudat, dar este doar o picătură de apă care încearcă să stingă incendiul. Voi reveni.

Ce au mai descoperit patronii? Un truism, adică lipsa de corelare dintre învăţământ şi nevoile de pe piaţa muncii, acesta fiind un fapt atât de repetat şi răsrepetat încât pare că a devenit normă. Aşa că şcolile profesionale vor oferi pieţei în acest an, drept principală calificare, aproape 5.000 de mecanici auto, pe o piaţă care nu prea are nevoie de ei, petru că avem un raport de 5,38 contracte de muncă/absolvent, numărul de absolvenţi fiind supradimensionat în raport cu nevoile reale.

În materie de salarizare tendinţa îngrijorătoare este creşterea salariaţilor plătiţi cu salariul minim pe economie, care au ajuns la 41,5% din totalul contractelor de muncă, la peste două milioane. Peste 90% din bodyguarzi, peste 76% dintre lucrătorii în industria textilă şi peste 74% din lucrătorii din restaurante sunt plătiţi cu salariul minim.

Alte dezechilibre regionale, cum este de exemplu distribuţia pe zone sau judeţe a IT-iştilor ţin de un anume rafinament al analizei, de care ne putem ocupa altă dată.

Să ne întoarcem la cei pe care i-am pierdut. Inginerii, medicii şi finanţiştii asigură acea infrastructură umană care ţine societatea în mişcare, sunt şi fundamentele şi acoperişul acesteia, plastic vorbind, o fac inovatoare, mai puţin coruptibilă, dispusă să se implice, într-o mare măsură, în problemele obştii. Lor nu trebuie să le spui ce să facă, pentru că ei ştiu deja, trebuie doar să le creezi un mediu prielnic şi să laşi lucrurile să meargă.

La capătul opus este imobilismul, supuşenia şi inerţia, stau masele manevrabile. Aici îşi fac loc politicieni corupţi şi funcţionari nepăsători, aici sunt puternice doar forţa brută şi vulgaritatea, aici munca înseamnă supravieţuire şi nu un mod de exprimare individuală menit să îmbogăţească insul şi societatea.

Nu cred că toate cele de mai sus sunt o consecinţă a sistemului de învăţământ, ba aş spune că avem de-a face cu o problemă ce ţine de ansamblul societăţii, de sistemele de valori şi de aşteptările personale. Dar şi sistemul de învăţământ are tarele lui, destule.

Ce-i de făcut? Sincer, în niciun caz nu aş aplica soluţia la care s-au gândit cele mai luminate capete din România, Academia adică, care într-un document intitulat Strategia de dezvoltare a Romaniei în urmatorii 20 de ani – lucrare grea, cu mai bine de 2.500 de pagini – propun legarea de glie a absolvenţilor de facultate. Adică absolvenţii facultăţilor de stat să fie obligaţi să lucreze în ţară un interval de timp egal cu durata studiilor subvenţionate.

Mie îmi suna a soluţie à la Procust, care limitează dezvoltarea personală şi dreptul la liberă circulaţie ale insului şi a ideilor.

Întrebările la care trebuiau să răspundă academicienii sunt cum să facem, ce iniţiative, ce legi, ce măsuri economice să fie luate pentru ca angajaţii să câştige mai mult, iar economiştii să rămână fără marota aceea enervantă cu productivitatea redusă. Cum facem să avem mai mulţi IT-işi, mai mulţi antreprenori, mai mulţi licenţiaţi, mai mulţi ingineri, mai mulţi meseriaşi de orice fel vor fi fiind ei, şi cum toţi aceştia să aibă de lucru.

Oamenii să nu lucreze pe 2 lei, pentru că asta fac de 25 de ani, la propriu sau la figurat, ci să lucreze pe salarii omeneşti.

Un exemplu pe care l-am dat de mai multe ori: oraşul indian Bangalore este un Silicon Valley asiatic, cu o economie de 9 miliarde de dolari şi cu 10.000 de milionari. Înainte de a avea atâţia milionari, Bangalore era un oraş exotic şi atât. Thomas Friedman povesteşte într-o carte a sa despre cum a început totul. Cu o trupă de trimişi de-ai lui Jack Welch, CEO-ul vestit de la General Electric, care voia musai scăderi de costuri, iar software-ul produs de indieni asigura tocmai acest lucru.

Aşa că o delegaţie importantă a celor de la GE a ajuns la Bangalore. La aeroport erau aşteptaţi de câteva maşini oficiale, limuzine impozante, negre, de producţie locală. Delegaţii americani urcă, coloana începe să meargă, soare, pitoresc, amabilităţi, deodată se aude o bufnitură puternică şi coloana se opreşte; ce să vezi? capota motorului unei maşini din cele negre, impozante şi oficiale se deschisese în timpul mersului şi din cauza curentului de aer se proptise zdravăn în parbriz. S-au evaporat instantaneu şi soarele şi pitorescul şi amabilităţile, iar americanii s-au privit pe furiş: "…aici am venit noi să cumpărăm software?".

Nu numai că au venit, dar au şi rămas. Temelia economiei de 9 miliarde a oraşului Bangalore a fost pusă de liderii politici ai statului indian Karnataka, între 1970 şi 1976, pe vremea când viitorii manageri ai lumii occidentale îşi puneau flori în păr, urlau la festivaluri rock şi n-aveau habar că peste ani vor rima nu cu sitarul lui Ravi Shankar sau cu religia lui Maharishi Yogi, ci cu softurile şi call-center-urile indiene. Entităţi puse la punct de nişte lideri politici indieni care prin 1970 visau dezvoltarea unor oraşe ale electronicii şi de nişte şefi de guvern care în 1976 chiar înfiinţau Electronics City în Bangalore. Ani de zile în care au construit, au educat, au legiferat.

La aproape 30 de ani de la revoluţie Academia ne propune o strategie pentru următorii 20. O să răsfoiesc cât pot eu de temeinic cele 2.500 de pagini, dar mi-e teamă că singura concluzie la care o să ajung este că este o strategie apărută cu 20 de ani prea târziu.

Şi ştiu sigur ce o să facem în următorii 20 de ani: o să ne numărăm, din ce în ce mai puţini.

Citeşte şi: Academia Română vrea ca absolvenţii să fie obligaţi să lucreze în ţară, după terminarea facultăţii / Răspunsul studenţilor

Citeşte şi: Ministerul Cercetării: Granturi între 1.500-3.500 € pentru ca elevii să nu plece la facultăţi străine