COMENTARIU Crenguţa Nicolae: Anul 2020 sau ce anunţă Greta Thunberg pentru România

Într-adevăr, tema mediului devine începând din 2020 cea mai mare miză a noii Comisii Europene, dar şi cel mai mare măr al discordiei pe continent. Obiectivul neutralităţii climatice până în 2050 sau pactul ecologic european (European Green Deal) este pilonul central din programul Comisiei conduse de Ursula von der Leyen, aşa cum uriaşul plan de investiţii pentru relansarea economică după criză a fost pilonul programului Comisiei Juncker în 2014. Cum a explicat politologul Ivan Krastev pentru Politico, opţiunea lui von der Leyen pentru un Green Deal ar bifa concomitent mai multe puncte de strategie esenţiale: reinventarea UE ca putere globală bazată pe „soft power”, inclusiv prin revitalizarea multilateralismului, indispensabil în negocierile legate de mediu; justificarea protecţionismului, pornind de la ideea că UE trebuie să descurajeze prin taxare importul de mărfuri care nu respectă criteriile „verzi”; reconcilierea între generaţii pe baza unei valori comune – lupta contra schimbărilor climatice.

Numai că viziunile strategice se împotmolesc în opoziţia statelor din Est net dezavantajate de Green Deal fie pentru că sunt în topul emisiilor de carbon (Estonia, Bulgaria, Cehia, Polonia) sau peste media UE (Slovenia, Slovacia, Croaţia, Ungaria), fie pentru că, spre deosebire de statele dezvoltate din Vest, nu şi-au permis niciodată bugete mari pentru protecţia mediului, nemaivorbind de cerinţe ale Green Deal ca renunţarea la subvenţiile pentru transportul bazat pe combustibili fosili, standarde înalte de mediu pentru automobile, agricultură aproape fără pesticide sau taxarea importurilor din ţări UE mai puţin preocupate de ecologie. Tranziţia la o economie verde ar distruge de-a dreptul aceste economii în lipsa unui ajutor extern. Ungaria a estimat că ar avea nevoie de 150 mld. euro ca să atingă neutralitatea climatică, adică aproape cât tot bugetul anual al UE pe 2019; Cehia susţine că ar avea nevoie anual de peste 29 mld. euro; Polonia a propus crearea unui fond european de sprijin cu resurse de 10-20 mld. euro anual, din care economiei poloneze ar urma să-i revină peste 2 miliarde.

Din vară şi până acum, grupul de la Vişegrad s-a opus sau a criticat planul Ursulei von der Leyen; Estonia, care iniţial se opusese şi ea, a cedat mai mult din curtoazie, ca să nu-i strice şefei CE inaugurarea de mandat. Presa financiară europeană a notat că ţările din Est au dreptate să se teamă să-şi dea acordul pentru un plan al cărui eşec l-ar suporta cetăţenii lor, nu Ursula von der Leyen. Şefa CE a avansat ideea unui fond de 100 mld. euro ca să susţină regiunile unde va trebui să se renunţe la producţia de energie sau industriile bazate pe combustibili fosili şi să se găsească locuri de muncă pentru şomeri. Dar statele bogate ale UE pot decide oricând că sumele cu care trebuie să contribuie la fond trebuie reduse sau că alocarea trebuie condiţionată de diverse criterii, aşa cum s-a încercat şi pe vremea Comisiei Juncker cu fondurile de coeziune; atunci era vorba de statul de drept sau primirea de refugiaţi, acum ar putea fi aceleaşi sau altele – un anumit ritm al tranziţiei sau o anumită selecţie a firmelor cu care se poate lucra.

Pascal Canfin, europarlamentar al Renew Europe care conduce comitetul pentru afaceri de mediu al PE, a declarat deschis că economii dependente de cărbune precum cea a Poloniei n-ar trebui să se bazeze prea mult pe banii contribuabililor europeni şi că fondul promis de von der Leyen pentru tranziţia la o economie verde n-ar trebui să vizeze decât regiunile cele mai sărace şi mai dependente de cărbune. El le-a recomandat esticilor să pledeze mai curând pentru atragerea de bani din alte surse, ca de pildă Banca Europeană de Investiţii sau capitaluri private, dar şi pentru un buget al UE orientat pe ansamblu spre o economie verde, în loc de un fond de tranziţie alocat separat (deşi Green Deal vizează 25% din bugetul UE pentru „decarbonizarea economiei”, doar cu 5% în plus faţă de exerciţiul bugetar actual). Diplomaţii polonezi s-au arătat însă sceptici, temându-se că banii pentru mediu vor veni în cele din urmă tot din tăieri de la fondurile pentru coeziune sau agricultură, adică exact cele care şi până la instalarea noii CE făcuseră obiectul încercării vesticilor de a le reduce.

Europarlamentarii români care au dat atenţie temei au reacţionat, în schimb, prin chemări mobilizatoare la susţinerea planului Ursulei von der Leyen, care în ochii lor pare să fie un fel de ştachetă pe care pentru România trebuie s-o sară din ambiţie, ca să capete stima Vestului. Şeful Comisiei ITRE (industrie, cercetare şi energie) din PE, liberalul Cristian Buşoi, a chemat Guvernul şi mediul de afaceri să gândească urgent un plan pentru aplicarea Green Deal, pentru că „trebuie să dăm un semnal că înţelegem importanţa luptei împotriva schimbărilor climatice şi să acţionăm în consecinţă”, adăugând că el personal se va asigura că România va primi „tot sprijinul pentru ca trecerea către noul sistem să se facă pas cu pas şi fără să ne coste locuri de muncă sau securitatea energetică”.

Şeful grupului Renew Europe, Dacian Cioloş, a compus şi el un text de opinie optimist, în care recunoaşte că România este foarte puţin pregătită pentru Green Deal, dar crede că acesta ar putea fi o oportunitate dacă România e capabilă să propună „o viziune proprie de politici economice, industriale şi de mediu” – scop în care, la fel ca Buşoi, Cioloş propune înfiinţarea de urgenţă a unui task-force care să se ocupe de problemă. Urgenţa ar avea legătură cu presupusa capacitate a României de a contribui sau a influenţa deciziile din CE, dat fiind că proiectul Green Deal are prevăzute pentru 2020 cel puţin patru repere esenţiale: în martie, adoptarea unei strategii industriale europene, prima lege europeană a climatului şi strategia privind biodiversitatea, iar până în vară, adoptarea unui plan de impact legat de reducerea cu 50% a emisiilor de gaze cu efect de seră până în 2030 raportat la nivelul din 1990.

În ceea ce-l priveşte pe preşedintele Klaus Iohannis, el a comentat obiectivul noii echipe de la Bruxelles doar fiindcă a participat la ultima reuniune a Consiliului European, din 12-13 decembrie. „Pentru economiile noastre, din partea estică a Uniunii, este un obiectiv foarte complicat, care poate fi obţinut, dar numai cu o cheltuială foarte, foarte mare”, a spus Iohannis, explicând că România vrea ca o parte din cheltuiala adaptării economiilor să fie suportată din bugetul UE. În comunicatul de presă de după Consiliu, Preşedinţia avea o abordare şi mai detaşată, precizând doar că statele membre, cu excepţia însă a Poloniei, au acceptat obiectivul neutralităţii climatice a Europei, aşa încât rămâne să se revină asupra subiectului la Consiliul din iunie 2020.

Faptul că România, la nivel de preşedinte şi europarlamentari, nu pare să-şi facă griji se explică atât prin dorinţa tradiţională de a nu deranja cu nimic Vestul, cât şi printr-un relativ confort de care aparent beneficiază în raport cu alte ţări din Est. Pe ElectricityMap, o hartă folosită în pledoariile PE pe teme de mediu, România nu stă rău – pentru 1 kWh de energie produsă emite 228 g de echivalent CO2, 47% din energie provine din surse regenerabile (surse hidro, eoliene, solare, geotermale) şi 68% din surse cu emisii reduse (energie nucleară). Pentru comparaţie, cifrele pentru Polonia: 594 g, 24%, 24%; Cehia – 488 g, 6%, 39%; Germania – 184 g, 62%, 79%; Franţa – 39 g, 18%, 95%.

Am spus că România doar aparent beneficiază de un relativ confort pentru că deja s-a închegat ceea ce au cerut Buşoi şi Cioloş, adică un plan de acţiune, dar nu iniţiat de autorităţi şi deloc uşor de aplicat în condiţiile bugetului deja deficitar de acum. Poate vă amintiţi de lista de măsuri propusă guvernului Boc în 2010 de Consiliul Investitorilor Străini (CIS), unde statul urma să privatizeze pe bursă companiile de stat, să candideze pentru organizarea Euro 2020, să relaxeze legislaţia muncii, să pornească Prima Casă 3 etc. Acum, acelaşi Consiliu a întâmpinat guvernul Orban cu o nouă listă de măsuri, unde printre multe altele sunt propuse şi iniţiative de tranziţie spre o economie verde, semnalând şi domeniile unde firmele private pot primi noi subvenţii, facilităţi sau oportunităţi cu bani de la stat.

De pildă, CIS cere „programe de renovare pentru toate tipurile de clădiri (inclusiv case unifamiliale), nu doar cele publice şi nu numai cu bani europeni” şi apreciază că „este necesară definirea unui plan de neutralitate climatică pornind de la clădiri”. CIS cere şi lansarea unui program naţional pentru tranziţia la energie verde a consumatorilor industriali, cu facilităţi pentru accesul la fonduri europene şi adaptarea politicilor locale pentru a încuraja investiţiile care pot avea un impact pozitiv în reducerea emisiilor de CO2 şi a poluării. Aceste facilităţi ar include şi o schemă de compensare pentru marii consumatori de energie, pentru a reduce „distorsiunile de competitivitate” la nivelul companiilor din industrie „ca urmare a costurilor ridicate cu certificatele de CO2 pentru energia electrică pe bază de hidrocarburi”.

Desigur, ideea de urgenţă repetată de Cioloş şi Buşoi pentru pornirea unei strategii Green Deal în România n-avea cum să aibă ecou tocmai în luna decembrie, iar tema rămâne tratată în puţinele discuţii de la noi fie cu ironii la adresa militanţilor de tipul Greta Thunberg, fie cu iluzia că nişte măsuri de mediu ar putea să însemne doar limitarea defrişărilor sau ceva cu poluarea făcută de maşinile vechi. Cert e că în 2020, graţie în principal diligenţei investitorilor, vom vedea că înseamnă mult mai mult de atât.