COMENTARIU Lelia MUNTEANU: Câinele lacrimilor

În oraş izbucneşte epidemia. Nu contează în care, poate fi oricare oraş. Izbucneşte epidemia de orbire.

De câţi orbi e nevoie să faci o orbire? se întreabă un personaj al cărţii lui Jose Saramago, „Eseu despre orbire". Nu-i răspunde nimeni.

Autorităţile se mobilizează: „Ideea ieşise chiar din capul ministrului. Era, din orice latură ar fi fost examinată, o idee fericită, dacă nu chiar perfectă, atât în privinţa aspectelor pur sanitare ale cazului, cât şi a implicaţiilor sociale şi derivatelor lor politice. Până când nu se vor descoperi cauzele, sau, pentru a folosi un limbaj adecvat, etiologia răului-alb, aşa cum, graţie unui consilier plin de imaginaţie, prost sunătoarea orbire va fi desemnată de acum înainte, până când nu i se  va găsi tratamentul şi cura, şi poate un vaccin care să prevină cazurile viitoare, toţi cei care au orbit, ca şi cei care au avut cu aceştia un contact fizic ori s-au găsit în apropierea lor directă, vor fi adunaţi şi izolaţi, astfel încât să fie evitate contaminările ulterioare, care, survenind, se vor multiplica mai mult sau mai puţin după ceea ce, în matematică, e numit în mod obişnuit progresie geometrică. Quod erat demonstrandum, conchise ministrul. În cuvinte pe înţelesul tuturor, toate persoanele în cauză urmau să intre în carantină, după vechea practică, moştenită din vremuri de holeră şi de febră galbenă, când navele contaminate sau numai suspecte de infecţie trebuiau să rămână în larg timp de patruzeci de zile (quarantena veneţiană, n.m.) să vedem ce se întâmplă. Aceleaşi cuvinte, Să vedem ce se întâmplă, intenţionate prin ton, dar sibiline pentru că le lipseau altele, au fost pronunţate de ministru, care mai târziu şi-a precizat gândul, Voiam să spun că tot aşa ar putea fi vorba de patruzeci de zile ca şi de patruzeci de săptămâni, sau de patruzeci de luni, sau de patruzeci de ani, important este să nu mai iasă de acolo. Acum mai e de hotărât unde îi vom băga, domnule ministru, spuse preşedintele comisiei de logistică şi siguranţă, formată rapid în acest scop, cea care va trebui să se ocupe de transportul, izolarea şi aprovizionarea pacienţilor, De ce fel de posibilităţi imediate dispunem, vru să ştie ministrul, Avem gol un spital de nebuni".

Înainte ca epidemia să se fi întins în toată ţara, oamenii sunt carantinaţi. Începe lunga epopee dezumanizantă către supravieţuire.

Pentru ca molima să nu-i atingă, sunt acoperiţi până şi ochii sfinţilor din biserici. Prin pâcla groasă a spaimei, ba gudurându-se, ba lătrând, trece câinele lacrimilor.

Când, într-un tîrziu, unii se dezmeticesc, ieşind ca flăcările de sub cenuşă, cineva se chinuie să înţeleagă: „De ce am orbit, Nu ştiu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzând, nu văd". Îi răspunde ecoul: „Orbire e şi asta, să trăieşti într-o lume unde s-a terminat speranţa".