COMENTARIU Lelia Munteanu: „Du-te şi priveşte-ţi ţara cu ochii mei!"

Cea mai frumoasă zi din viaţa neînsemnată a lui Bayazid al III-lea - Osman Baiazid Osmanoğlu („fiul lui Osman", nume lipit în grabă pe fruntea tuturor membrilor dinastiei otomane detronate), strănepotul lui Abdülmecid Întâiul  - s-a petrecut cu şase luni înainte de a se naşte. Era în pântecele mamei, prinţesa Şadiye Hadicei, într-o dimineaţă de primăvară dezmăţată, ca la Stambul, în gara Sirkeci. Pleca în lume, era purtat în sürgün, dintr-o ţară pe care nu apucase s-o cunoască şi unde – dacă istoria (un teatru de umbre), nu s-ar fi scălâmbăit precum Karagöz – pe 6 ianuarie 2017, la adânci bătrâneţe, s-ar fi săvârşit în tron ca Sultanu Es-Selatin (Sultanul Sultanilor) Baiazid al III-lea.

Cu un an înainte, în 1923, Mustafa Kemal proclamase republica, devenise preşedinte, naţionalizase averile otomane, se declarase Atatürk (Tatăl Turcilor) şi urma să se instaleze în seraiul de la Dolmabahçe.

În ziua aceea, în gara Sirkeci se îmbulzea toată floarea cea vestită a dinastiei otomane, falită dar încă fudulă, cu cele două mii de lire englezeşti pe cap dezcoronat – bacşişul republicii de la Ankara – şi cu tot ce putuseră dosi în hăineturi. Dacă mâna lui Dumnezeu i-ar fi ridicat de pe peron şi i-ar fi scuturat, ar fi căzut nestematele ca o ploaie cu soare.

622 de ani de berecheturi se risipeau ca fumul locomotivei, iar Osman Baiazid era prea nenăscut ca să poată duce povara acelui destin. Înota fericit în Bosforul său amniotic, negrăbit să se nască. În şase luni venea pe lume cu ursuzlâcul nobilei sale descendenţe.

Descăftăniţii s-au risipit în cele patru vânturi. Familia lui Osman Baiazid a hălăduit, fără de ţară, prin Franţa şi Portugalia, ca să ajungă în cele din urmă în America, unde a fost blagoslovită cu cetăţenie. Între timp, Baiazid a căpătat un tată vitreg şi o pâine în atelierul de mase plastice al acestuia. S-a înrolat doi ani în armată, apoi s-a pus cu burta pe carte. A ajuns bibliotecar la New York.

Ascuns 45 de ani printre terfeloage, ca un slujbaş mărunt, a tradus cuminte manuscrise din turca otomană, arabă, farsi, hindu, urdu şi încă vreo zece limbi. Poate c-a avut noroc. Nobile rude de-ale sale s-au căpătuit mai subţire – şoferi de taxi sau cântăreţi la ţiteră în lupanarele Beirutului. Nu s-a căsătorit niciodată şi n-a avut copii.

Când, după o jumătate de secol, otomanii au fost primiţi în patrie, Baiazid (care în 2009 preluase, conform canoanelor, şefia Casei Osman) n-a vrut să se ducă. Carismatica şi castratoarea sa mamă a insistat: „Du-te şi priveşte-ţi ţara cu ochii mei!". Atunci şi-a amintit el cea mai frumoasă zi din viaţă, în care avusese norocul să-şi vadă imperiul, de pe peron, prin ochii mamei sale.

În singurul interviu pe care l-a dat vreodată (în vara lui 2016, jurnalistului Cemil Ozyurt), la remarca entuziastă că poveştile lui ar putea ţese o carte, a replicat cu bonomia sa nedezminţită: „Nu o carte, câteva pagini".

... Până la urmă, s-a dus la Istanbul A vizitat ca un turist american Dolmabahçe şi s-a întristat: geamurile erau murdare. S-a oferit să le spele.