COMENTARIU Lelia Munteanu: Ochii Israelului. Raţia de speranţă

Au trecut 37 de ore de când aripa înarmată a Hamas (altminteri un simulacru de partid politic în Gaza) a declanşat ofensiva, cu rachete şi terestră, împotriva Israelului.

Nici măcar primul dintre cele trei obiective anunţate ieri de premierul Neanyahu, din şedinţa Cabinetului de Securitate, n-a fost îndeplinit: curăţarea teritoriului de comandourile teroriste (400 dintre membrii acestora au fost ucişi, conform ultimelor informaţii din surse oficiale). Reţele sociale de limbă arabă din zonă dezvăluie, celebrând victoria, că până şi Hamas a fost luat prin suprindere. De propria, incredibilă, reuşită.

O mulţime de întrebări planează deasupra evenimentelor de ieri. Unora li se poate oferi un răspuns parţial, altora încă nu, iar răspunsul la multe dintre ele nu-l vom afla niciodată.

Cum de s-a putut ca zeci de aşezări (kibuţuri) din sud să intre sub control terorist şi, probabil, mai mult de o sută de civili - între care copii şi bătrâni - să fie luaţi ostateci? Singura explicaţie pe care o pot exprima e că, după distrugerea tunelurilor care făceau legătura cu Gaza, autorităţile au considerat că nu mai sunt necesari militari în zonă.

Cum s-a putut să fie luată cu asalt o unitate militară? Întrebarea e, de fapt, cum, după ce a fost făcută o breşă în gardul unităţii cu buldozerul şi câteva grenade, teroriştii au intrat, numai că n-au încins o horă, au luat prizonieri şi au plecat liniştiţi. Gardurile digitale ale unor astfel de unităţi sunt supravegheate pe monitoare, în permanenţă, de soldaţi-femei, "ochii Israelului" (aşa se mai numesc şi cei care supraveghează monitoarele în punctele de control al traficului la graniţă). Cum de, la ora 6.30, n-au observat nimic, cum de n-au auzit strigătele victorioase ale celor care au pătruns în incintă?

Prima oară, la Războiul de Yom Kippur din 1973, israelienii au fost luaţi prin suprindere. Acum – când tocmai se încheiase vineri săptămâna liberă de Sucot (Sărbătoarea Corturilor) şi începeau cele două zile de Simhat Tora (Bucuria Torei), care se închie în seara aceasta, ochii serviciilor de informaţii au fost îndreptaţi, din nou, spre propria lor grandoare. Nimeni n-a aflat nimic, deşi o acţiune ca aceea a Hamas nu se pregăteşte în câteva ore şi nici pe muteşte, prin semne sau prin porumbei călători. Cât despre liderii politicii, ei au fost, ca de obicei, atenţi la propriile dispute, "Securitatea Israelului" a devenit o sintagmă propagandistică, bună de câştigat cu ea alegeri parlamentare.

Şi, cu toată suprinderea, chiar dacă e de neînţeles, cum nu s-au declansat în secunda doi procedurile celorlalte instituţii vitale? Cum încă nu se ştie numărul dispăruţilor, al ostatecilor? Cum s-a putut ca legendarul serviciu de ambulanţă israelian să fie obligat să dea asigurări răniţilor că vor sosi la ei şi, până atunci, să ofere sfaturi practice de oprire a sângerării?

Vor fi inmormântaţi primii 18 militari militari morţi la datorie (cifrele neoficiale arată că ar fi 39, până în acest moment).

În Israel, doar soldaţii sunt înmormântaţi în sicrie (din motive uşor de înţeles: e greu să priveşti ce a mai rămas, ce şi cât a mai putut fi adunat din fiecare). Sicirele vor fi înfăşurate în steagul national şi se va intona Hatikvah (Speranţa), Imnul.

Civilii, conform credinţei iudaice, sunt înmormântaţi goi, înveliţi doar într-un giulgiu – simbol că aşa cum au venit pe lume se întorc la Tatăl Ceresc.

Civililor şi militarilor israelieni, morţi fiindcă liderii lor au fost din nou prin surprindere, patria n-a mai avut de unde să le distribuie speranţă. Supravieţuitorilor le-a umplut ochii de lacrimi.