COMENTARIU Lelia Munteanu / Statele Unite: demersuri amorale cu rezultat moral

Geograficismul demersurilor sale analitice, altminteri bine documentat, de regulă chiar la faţa locului, a dat un studiu fundamental în bibliografia geopoliticii (“bătălia pentru spaţiu şi putere”, cum o defineşte) – “The Revenge of Geography: What the Map Tells Us About Coming Conflicts and the Battle Against Fate”, Random House. New York, 2012.

La data publicării cărţii “Cucerirea Munţilor Stâncoşi. Cum determină geografia rolul Americii în lume”, Kissinger a recomandat-o cu căldură (“trebuie neaparat citită”), chiar dacă referirile la China le-ar fi nuanţat poate.

Ce scrie, între altele, Robert D. Kaplan, în 2017 - după ce a străbătut America de la est la vest, judecăţi valabile şi astăzi, şi în 2027 (cu observaţia că “patriotism” e un cuvânt care sună foarte la locul lui, dar atunci când e ortografiat de cetăţeanul unei mai puteri, cea mai mare):

“Niciodată n-am fost oficial un imperiu, în pofida episoadelor intermitente de imperialism, cum ar fi guvernarea (sau ajutorul dat întemeierii) Liberiei, Filipinelor, Japoniei postbelice, Germaniei şi aşa mai departe. Dar influenţa noastră în întreaga lume, provocările noastre militare şi diplomatice, frustrările noastre generale, în special în Afro-Eurasia, au toate dimensiuni imperiale. Ceea ce înseamnă că orice comparaţie privind situaţia noastră internaţională trebuie făcută în raport cu fostele imperii, chiar dacă detestăm să fim numiţi imperialişti. Luptăm pe căi diplomatice şi prin desfăşurări de forţe armate să prevenim în emisfera estică tipul de dominaţie de către o putere rivală, pe care noi înşine îl exercităm în emisfera vestică. Este un demers amoral prin care se obţine un rezultat moral. Ceea ce înseamnă că susţinem statele bunăstării sociale din Europa împotriva unei Rusii iliberale, revanşarde, şi statele democratice din sudul şi estul Asiei împotriva unei Chine autoritare şi brutale. Pote că Uniunea Sovietică a murit, iar China nu mai e comunistă în sine, dar dimensiunile Rusiei şi Chinei, populaţia lor numeroasă şi guvernele lor nedemocratice necesită ajungerea la o stare de echilibru, furnizând astfel Statelor Unite o compensaţie de o anumită valoare, fie şi limitată, pe îndepărtatele teatre de operaţii din Ucraina şi Afganistan.

Acest context justifică necesitatea gestionării Pacificului de către America prin prezenţa Flotei a Şaptea şi a asigurării unui sprijin masiv pentru NATO în Europa. Fără NATO în Europa şi vasele de război ale SUA în mările Chinei de sud şi de est, ca de altfel şi în Golful Persic şi Mediterana, democraţii puternice, vechi şi emblematice precum cele din ţările baltice, Israel şi Taiwan n-ar fi fost niciodată capabile să supravieţuiască. Ţări ca Vietnamul, Malaezia şi Filipinele din Asia de Sud-Est, ca şi ţările din Europa Centrală şi de Est, ar fi finlandizate (dominate) de Beijing şi Moscova. Într-un sens mai larg, pe lângă asta, fără constelaţia forţelor Statelor Unite din întreaga lume riscul unui război inter-statal ar creşte substantial”.

O idee care merită la care merită reflectat: chiar în cazul în care China ar lua locul Statelor Unite ca primă putere economică mondială, “argumentul că o lume dominată de China ar fi mai sigură şi mai umană decât una dominată de America este, s-o spunem pe şleau, un argument slab până la a friza absurdul”.

Abia după ce am recitit şi acest paragraf, încep să mă luminez: “Excepţionalismul american, credinţa că suntem un popor unic cu o misiune unică în istorie, poate fi sau nu adevărat, dar şi dacă e adevărat, a crede prea tare în el poate să ducă la dezastru. Iată ce spunea Melville despre căpitanul Ahab şi despre echipajul său: <O, cu câtă nerăbdare căutau în acea imensitate albastră instrumental propriei lor distrugeri!>”.