COMENTARIU Lelia Munteanu: Strigătul unui tăciune smuls flăcărilor

După război, înainte de a ajunge Satu Mare şi apoi la Sighet, căutându-şi fraţii întru credinţă care "rătăceau ca sufletele pierdute în deşert", a predicat pe o colină din Cluj unde, cu ani în urmă, erau adunaţi evreii pentru deportare:

"(...) Unde aţi fost, oare, preoţi, credincioşi creştini, voi, care vă aflaţi astăzi aici, unde aţi fost atunci când bărbaţi, femei, copii, bătrâni, toţi făcuţi după chipul Creatorului, au fost smulşi din căminele lor liniştite şi au fost înghesuiţi ca vitele în vagoane plumbuite care să-i ducă la moarte? În acele timpuri înspăimântătoare, atunci când copiii lui Israel erau trimişi la o moarte atroce, aţi îndrăznit să mai şi cântaţi în bisericile voastre psalmii lui David, regele lui Israel, şi să pronunţaţi cuvântul ebraic <amen>, un cuvânt creat de evrei şi rostit deci cu atâta pietate! Aţi mai îndrăznit să-l lăudaţi pe Dumnezeu cu imnuri evreieşti şi să reproduceţi în predicile voastre preceptul divin al dragostei pentru aproapele, pe care noi, evreii, vi l-am transmis prin Biblie! Ce ipocrizie! Dar voi veţi răspunde în faţa lui Dumnezeu, al cărui nume îl profanaţi de fiecare dată când îl invocaţi, Dumnezeu care vă porunceşte mereu, prin această Biblie, din care citaţi cu atâta uşurinţă, să nu priveşti cu indiferenţă atunci când sângele altui om curge şi să nu ucizi. Asasinatele au fost pregătite la lumina zilei de către asasini, ştiţi bine asta, iar tăcerea voastră însăşi a fost complice!".

Acest strigăt de durere e închis între coperţile memoriilor lui Şafran – "Un tison arraché aux flames" (Un tăciune smuls flăcărilor), Edition Stock, Paris 1989.