COMENTARIU Marius Oprea: Britanicul mai român decît cei mai mulţi dintre români

Dennis Deletant are 76 de ani, din care cel puţin două decenii şi le-a petrecut în România. Ne-am văzut prima oară unul pe altul în 1987 şi ne-am cunoscut efectiv pe la începutul anilor ’90, nici nu mai ştiu în ce împrejurare. De atunci, după cum mi-a mărturisit, sînt pe ”lista scurtă” de telefoane a lui, sunîndu-mă a doua zi ori de cîte ori vine în ţară, pentru a stabili unde şi cînd ne vedem. Avem nenumărate amintiri împreună – m-a vizitat adesea, la Bucureşti sau Braşov, am petrecut sute şi sute de ore, discutînd politică şi istorie. Ca orice român, adesea scîrbit de cele din jur, mi-am criticat ţara şi poporul. M-a privit cu reproş şi mi-a ţinut cîte o scurtă lecţie de patriotism, care m-a readus întotdeauna cu picioarele pe pămînt. Poate că exemplul cel mai pregnant pentru iubirea lui nespusă pentru români reiese dintr-o discuţie pe care, probabil, el a uitat-o, dar eu nu. Mergeam cu trenul pe Valea Prahovei şi am trecut prin Buşteni. Mi-a spus că soţia lui, Andreea, moştenise de la bunic, Dumitru Caracostea, o casă în acel orăşel de munte şi că, după ce iese la pensie (lucra pe atunci la ”Slavonic and Sud-Est European Scholl” (SSEES) de la Universitatea din Londra, ca specialist în studii româneşti) are de gînd să se stabilească acolo şi să predea limba engleză la liceu, ca voluntar. Doar să mai facă încă ceva pentru români. Să-i înveţe pe tineri engleza, cum îi învăţase pe tinerii britanici limba şi istoria României. I-am spus că are de făcut lucruri mai importante decît atît şi discuţia a curs mai departe.

Într-adevăr, Dennis a avut de făcut lucruri mai importante, după pensionarea de la SSEES: a predat studii româneşti la Universitatea din Amsterdam, între 2003 şi 2010, şi de aici a trecut oceanul în Statele Unite, ca titular al Catedrei ”Ion Raţiu” de la Universitatea Georgetown. Eu aş spune, mai degrabă, că Dennis Deletant a devenit treptat el însuşi o instituţie – a făcut mai multe pentru ţara asta, decît a făcut de pildă Institutul Cultural Român. Instituţie întinată de ruşinea de a avea acum la Londra o reprezentantă, care a minţit în legătură cu diploma şi studiile pe care de fapt nu le are, cum nu are, în afara ”recomandării politice”, nicio calitate pentru a ocupa o asemenea funcţie. Dennis a scris nenumărate cărţi despre România, între care unele au devenit de referinţă pentru studierea istoriei comunismului pentru istoricii, studenţii şi publicul larg român: Ceauşescu şi Securitatea: Coercion and Dissent in Romania, 1965-89 (Londra; New York, 1996); România sub regim comunist (Bucureşti, 1998); Teroarea comunistă în România: Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965 (Londra; New York, 1999); şi Ion Antonescu: Aliatul uitat al lui Hitler (Londra: New York, 2006). Lista este mult mai lungă.     

Cînd a venit în România în 1968, a cunoscut-o pe Andrea, viitoarea lui soţie, de la care a fost şocat să afle că descinde dintr-o familie persecutată de comunişti, în care bunicul, profesorul Caracostea, făcuse puşcărie. Pentru un tînăr britanic, noţiunea de ”puşcăriaş” la Sighet era infamantă în sine şi Dennis mi-a mărturisit că a fost iniţial şocat, pînă să înţeleagă nuanţele ”puşcăriei politice” şi ce însemnase temniţa de la Sighet. A reuşit în cele din urmă să primească aprobarea autorităţilor din România pentru a se putea căsători cu Andreea şi de a o scoate din ţară, unde s-a întors de mai multe ori, fie pentru a-şi vizita soacra, fie pentru studii. Dennis a fost pasionat şi preocupat de istoria evului mediu românesc. L-am văzut pentru prima oară, fără să pot, ori să am motive să discut cu el, cînd a însoţit în august 1987 o delegaţie de istorici englezi şi români, la Ulpia Traiana Sarmisegetuza, unde eu lucram pe şantierul arheologic. Era membru şi el al Comisiei academice de istorie româno-britanică, iar eu am fost între cei care i-a servit la masă. Delegaţia română, condusă formal de Ştefan Pascu dar, în fapt, de un propagandist de partid pe nume Pătroiu, era împănată de securişti. I-am amintit ulterior lui Dennis mai multe din discuţiile uneori jenante, provocate de acesta şi temperate cu jenă de academicianul român Pascu. Deletant, pentru atitudinile lui socotite ulterior ca fiind ”împotriva regimului”, la care s-au adăugat probabil şi concluziile securiştilor care însoţeau şi amintita delegaţie, a fost declarat în anul următor ”persona non grata” în România.

Dennis Deletant a putut să revină în ţară abia în 31 decembrie 1989, cînd a căzut regimul comunist, însoţind o echipă de reporteri ai BBC Television, condusă de reputatul reporter, John Simpson. Cînd echipa de la BBC a revenit în România în 1994, Dennis m-a recomandat ca alături de el să fiu consultant pentru un film, realizat tot de Simpson, un fel de revedere critică a evenimentelor din decembrie 1989, la cinci ani de la acestea. A ieşit un documentar tulburător, pe care realizatorul britanic l-a rezumat ulterior, într-un articol din ”The Independent” sub titlul ”Zece zile care au păcălit lumea”.

Fără îndoială că, aşa cum înainte de 1989 Dennis a fost incomod pentru comunişti, a rămas şi pentru moştenitorii lor. Atît el, cît şi eu am fost acuzaţi de ”spionaj”, în mai multe articole şi gazete sponsorizate de foşti securişti: numit în 1995 ofiţer al Ordinului Imperiului Britanic în 1995, era neîndoielnic pentru aceştia agent al MI6. Pentru că a fost, între altele şi ”Rosenzweig Family Fellow” la Centrul pentru Studii Avansate asupra Holocaustului de la Memorialul din Washington, iar eu pentru că am fost invitat la conferinţe în Israel pe tema istoriei evreilor în timpul regimului comunist, am mai fost acuzaţi amîndoi şi de ”legături cu Mossad”-ul. Şi aşa mai departe. Lucruri fără altă importanţă pentru noi, decît aceea de a ne arăta că ne aflăm pe calea cea bună.

Dar în cele din urmă, apele s-au liniştit. Securiştii au trebuit să se obişnuiască cu pierderea definitivă a Războiului Rece, prin intrarea României în NATO şi să se mulţumească numai cu banii, puterea economică şi ceva influenţă politică internă, cît să le ofere protecţia propriilor afaceri. Dennis a rămas, însă, în orice asemenea împrejurare, chiar şi cînd a fost ţinta unor atacuri abjecte, acelaşi nestrămutat iubitor al României. Preşedintele Constantinescu, al cărui consilier eram, l-a distins în anul 2000 cu Ordinul de Merit cu gradul de comandor, pentru serviciile aduse democraţiei româneşti, iar mai recent preşedintele Iohannis l-a decorat în 2016 cu Ordinul Steaua României în, grad de ofiţer.

Dar, aşa cum îl cunosc de atîţia ani, parcă de o viaţă, prietenul meu Dennis a primit cea mai importantă distincţie pentru el, abia ieri: este cetăţean al României.