COMENTARIU Marius Oprea: Ce se întîmplă cînd un articol de presă din 2017 este „rescris” de CNSAS în 2020? Ni se serveşte o ciorbă veche de trei ani!

Cele două materiale au un conţinut aproape identic – excluzîd, ultimul, presupunerile bazate pe surse indirecte ale Emiliei Şercan, privind calitatea de ”ofiţer acoperit” al Securităţii pe care ar fi avut-o Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naţionale, înainte de decembrie 1989. Locul în care cele două, articolul de presă din 2017 şi ”Nota de constatare” a CNSAS dn 2020 se suprapun, ca informaţie, dar şi ca intrepretare este acela în care se vorbeşte de colaborarea lui Isărescu cu Securitatea, sub pseudonimul ”Manole”. 

 

 O bombă de presă îşi atinge de puţine ori scopul, deşi Emilia Şercan, prin dezvăluirile sale, a dat cîteva lovituri redutabile, mai ales în privinţa dovezilor aduse cu privire la plagiatele din tezele de doctorat ale unor ”somităţi” politice şi poliţiste. Dar cu un act intern al unei instituţii abilitate, lucrurile stau altfel. Sub semnătura directorului Răzvan  Popa, ”Direcţia de Investigaţii supune atenţiei Colegiului Nota de constatare” pe care au întocmit-o, iar  Colegiul decide rapid, la şedinţa sa de pe 9 iunie 2020. Un comunicat de presă anunţa că CNSAS a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, care ar urma să judece în legătură cu calitatea de colaborator al Securităţii a lui Mugur Isărescu, arătînd că a fost trimis la instanţă nota de constatare privind pe ”guvernatorul Băncii Naţionale”. O asemenea deconspirare nu e una uzuală în pracica instituţei. 

 

Şi aşa a reînceput scandalul, care urmăreşte acelaşi scop, de aproape trei ani încoace: scoatrea lui Isărescu de la Banca Naţională. Dacă nu a funcţionat atacul politic ”pe linie profesională”, oricît au încercat Lucian Isar ori Daniel Zamfir şi alţii, să fie atunci compromis ca ”turnător”, să fie distrus public, scos de la BNR, să iasă iumea în piaţă, să ceară să se schimbe şi bancnotele şi să se ardă banii cu semnătura lui! A fost şi este visul multora. Dar acum, după ce dezvăluirile de presă au descris modul ferm în care Isărescu a refuzat să pună rezerva de valută a ţării la dispoziţia liberalilor, că ”e stare de urgenţă”, aşa cum i-a cerut preşedintele Klaus Iohannis, lupta a căpătat o ală dimensiune: e între un Preşedinte, cu tot cu ”guvernul lui” şi cu SRI-ul lui şi guvernatorul Băncii Naţionale. O luptă a titanilor, deşi cam inegală, pe care n-ar trebui să o privim nepăsători, pentru că e vorba de banii noştri. De toţi banii noştri, strînşi pentru zile cu adevărat negre, de rezerva de aur şi valută a Băncii Naţionale. Bani cu care Klaus Iohannis viseasză să cumpere puterea veşnică a ”gvernului său”.

Dar cum s-a deschis acest nou ”front” împotriva guvernatorului Mugur Isărescu, cum s-a ajuns brusc la concluzia, după atîtea verificări anterioare fără niciun rezultat, că Isărescu a colaborat cu Securitatea? ”Nota de constatare” de la CNSAS s-a realizat în urma unei cereri înrgistrate cu numărul P178/17 din 31 iulie 2019, de către ”Asociaţia Parakletos” (în dicţionarul biblic, ”parakletos” înseamnă ”sfetnic”). La mai bine de doi ani, de la apariţia dezvăluirilor publice făcute de Emilia Şercan. Am vrut să văd cine-i în spatele acestei Asociaţii, care are ca scop protejarea clienţilor băncilor de abuzurile acestora şi l-am găsit pe avocatul Gheorge Piperea, prietenul meu de odinioară, care şi-a făcut un renume pe drept, în domeniul de activiate al Asociaţiei. El ştia, de fapt, prea bine ce caută: încă din 11 febuarie 2019, Gheorge Piperea posta pe pagina sa de facebook un comentariu, în urma unei declaraţii publice a guvernatorului BNR Mugur Isărescu: ”Cel ce-i cunoscut sub numele de cod Manole a înţeles că i s-a terminat mandatul de vătaf al stăpînilor economiei româneşti. Priviţi-l cum se agită şi îşi pierde controlul în cadrul briefing-ului de politică monetară. Mă pregătesc de un pahar cu şampanie, pentru momentul în care o să îi cîntăm viitorului fost guvernator We will forever walk alone”, a scris avocatul. Nici guvernatorul BNR nu se lăsase mai prejos. În conferinţa de presă de la BNR, Mugur Isărescu afirmase că Darius Vâlcov, sfătuitorul pe probleme economice al lui Lbviu Dragnea, se informează numai de la oameni precum Gheorghe Piperea şi Lucian Isar. Postarea lui Piperea, ca şi altele similare, cu atacuri la fel de dure la adresa lui Mugur Isărescu, căruia i se cerea demisia din diferite motive au fost preluate integral şi comentate pe larg de agenţia de presă ”Sputnik”.

 

Gheorghe Piperea a căutat în mai multe rînduri un acces independent la putere. A încercat să candideze la alegerile prezidenţiale din 2009, dar după cîteva luni nu a strîns decît 15.000 de semnături şi a renunţat. În 2012 a candidat independent pentru un loc de deputat în Bucureşti, dar, cu numai 6% din voturi, nu l-a obţinut. A devenit însă în 20 iulie 2017 consilier onorific al premierului Mihai Tudose, post pe care l-a părăsit în 13 noiembrie acelaşi an, după ce a intrat în conflict cu Liviu Dragnea. Dacă în politică nu a avut succes, rămîne în schimb un avocat de succes, şi cu aceeşi constanţă, în tandem cu Lucian Isar, un duşman ireductibil al guvernatorului BNR Mugur Isărescu. 

 

Resorturile pentru care Piperea a cerut re-verificarea la CNSAS nu le cunosc. De ce aceasta s-a petrecut abia în iulie 2019, deşi Piperea vorbea de ”Manole” încă din februarie, şi de ce ”investigaţiile” au durat la CNSAS aproape un an, deşi Emilia Şercan publicase tot ce era de publicat din dosarul ”Institutului de Economie Mondială încă din 2017, rămîn întrebări la care numai cei implicaţi pot răspunde. Un singur lucru e cert, la o analiză pe text: faţă de ceea ce a publicat jurnalista Emilia Şercan, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii nu a adus nimic nou. E doar o sistematizare a materialelor din dosare, după rigorile birocratice ale instituţiei, făcută sub semnătura aceluiaşi  Răzvan Popa, fost cadru SRI care, după ce s-a angajat la CNSAS a şi găsit, spre lauda lui, ceea ce era de negăsit pînă la el: notele informative ale lui Traian Băsescu, alias ”Petrov”. De data aceasta însă, i-a fost mai greu să ajungă la documente deja publicate de o agenţe de presă. Voi lămuri asta însă în final.

Instanţa va avea o decizie relativ uşoară de luat, după părerea mea. Mă miră dealtfel şi uşurinţa cu care ”Nota de constatare” a fost aprobată de Colegiu, spre a fi trimisă în instanţă, dar mirarea mi se opreşte atunci cînd componenţa politică a acestuia arată că s-a putut constitui o majoritate lejeră pesedisto-liberală, ambele formaţiuni fiind de-acum înfrăţite în dorinţa de a-l debarca din fruntea Băncii Naţionale pe guvernatorul Mugur Isărescu. Partidele din Parlament mai aşteaptă doar un pretext. Nu puteau porni scandalul de la un articol de presă vechi de trei ani, astfel încît a fost pusă în funcţiune ”maşina de spălat” de  la CNSAS, în care de astă dată s-a turnat cerneală. 

 

Definiţia ”colaboratorului Securităţii” e foarte clară în lege, o cunosc bine, pentru că eu am redactat Ordonanţa 24 din februarie 2008, care a repus CNSAS-ul în funcţiune, după ce Curtea Constituţională luase decizia că legea în baza căreia funcţiona instituţia încalcă mai multe prevederi constituţioanle – începînd cu titlul ei. Astfel că, în condiţile în care în Parlament nimeni nu se gîndea să-i salveze şi, realîzînd pericolul ca instituţia să dispară, odată cu o mulţime de oameni valoroşi de la CNSAS, printre care s-au strecurat ca peste tot şi nulităţile de rigoare, cît şi riscul să se piardă şi arhivele ei, pe care Serviciul Român de Informaţii se şi pegătea să le ia înapoi, n-am dormit mai multe nopţi, pînă cînd am reuşit ca, în termenul prevăzut de lege, să scriu ordonanţa care a devenit apoi, cu adăugiri în urma dezbaterilor parlamentare, legea în baza căreia funcţionează Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii. Am făcut această paranteză, pentru a fi înţeles pe ce mă bazez, atunci cînd afirm că nu cred că trimiterea ”Notei de constatare” în instanţă de către Colegiul CNSAS a fost o decizie profesională, ci una politică. Mă întreb cine a pus mîna pe telefon la Cotroceni, şi pe cine a sunat. 

 

După lege (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 10 martie 2008, devenită Legea 293 din 2008), la articolul 2, alineatul b) se defineşte ”colaborator al Securităţii - persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”. Singura, dar singura afirmaţie din notele mult-discutate ale lui ”Manole” care s-ar putea măcar asemăna cu aşa ceva e atunci cînd afirmă că o colegă ”are răbufniri destul de dese faţă de aspecte sociale, precum transportul în comun din Drumul Taberei (acuză că îi răpeşte mai mult de o oră), încăzirea locuinţei,  în care trăieşte, aprovizionarea cu alimente, programele de televiziune, Are tendinţa de a face comparaţie cu alte ţări socialiste”. Dar acelaşi ”Manole” spune despre această colegă că e ”silitoare, muncitoare şi disciplinată, în îndeplinirea sarcinilor de serviciu” şi tot el îi găseşte scuze pentru ieşirile şi nemulţumirile ei, pe care le pune pe seama strării nervoase, în urma divorţului prin care trecuse recent. Nu-mi pot imagina că aşa ceva a putut însemna, în opinia membrilor Colegiului CNSAS, ”poliţie politică”, cum se numea în legea trecută lezarea drepturilor şi libertăţilor omului, prin ”turnătoriile” la Securitate şi cum a rămas întimpărit în conştiinţa publică. Restul notelor semnate de ”Manole” nu au decît valoarea unor caracterizări, a unor referinţe, sau privesc descrierea unor întîlniri cu străinii – după tipicul vremii şi specificul acelei instituţii, adică Institutul de Economie Mondială, unde Securitatea era omniprezentă – ca la ea acasă. 

După cum scrie Emilia Şercan, ”într-o Notă din 27 martie 1986 care analiza situaţia contrainformativă a IEM se menţionează că reţeaua din interiorul Institutului avea 2 rezidenţi, 9 colaboratori, 21 de surse, 13 relaţii operative, o gazdă – casă de întâlniri şi o casă conspirativă, aflate în legătura locotenentului major Ioan Filip”, acesta din urmă răspunzînd contrainformativ de instituţie. Şi acolo, cum e de închipuit, nu erau sute de cercetători. Aşa că Securitatea a găsit cu cale, pentru a se asigura de fidelitatea lor (absolut indispensabilă) să-i pună să se ”spioneze” între ei, adică să dea astfel de note ”încrucişate”, precum scria ”Manole” şi ceilalţi 45 de ”colaboratori” de diferite ranguri ai ei, din Institut – unii despre alţii, despre cît de frumos muncesc şi cum se mai înţeleg între ei. Era ca o garanţie a fidelităii faţă de regim. Că, în acest univers aparte, de unde cel mai des ”se pleca peste hotare” nu s-a ”comis” niciun act de ”poliţie politică” prin aceste ”note”, rezultă din aceea că nu s-a auzit acolo ca vreun angajat măcar să fi fost ”avertizat” de Securitate, pentru comportamentul său. În raport cu ceea ce s-a întîmplat de fapt în România în acei ani, cu adevăratele acte de represiune, să vii acum cu ”dosarul Manole” ca exemplu de ”poliţie politică”, de denunţare la Securitate a ”activităţilor sau atitudinilor potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului”, e o mare bătaie de joc. O umilire a opozanţilor regimului de atunci, o criminală trecere cu vederea a adevăraţilor turnători, care i-au dat pe aceştia pe mîna torţionarilor, cît şi încă o mînîiere pe chipiul Securităţii, care iese iarăşi neşifonată, şi din această poveste oarecum sordidă. Dar acum ”ordinul de zi pe unitate” sună clar: Să trăiască toţi, să moară Manole!

 

Că totul  e o făcătură cusută cu aţă albă, care îşi are originea la Cotroceni, pentru mine nu mai încape îndoială. Oricine poate accesa pe PressOne articolul Emiliei Şercan din 2017, care conţine primele documente publicate în facsimil, privind Insitutul de Economie Mondială. Şi oricine o face, poate să observe că aceste documente nu au sigla CNSAS, cum au toate copiile eliberate de această instituţie, către cercetătorii acreditaţi. Deci, fie documentele au fost ”editate”, fie nu erau de fapt de la CNSAS, aşa cum cunoscuta ziaristă lasă să se înţeleagă. Dacă ”dosarul de obiectiv” Institutul de Economie Mondială i-a fost cumva ”servit”, din acest motiv poate că a durat atît de mult ”reverificarea” lui Mugur Isărescu la CNSAS, după ce avocatul Piperea a depus anul trecut cererea în acest sens. E nevoie de timp, ca documentele să ajungă de la Serviciul Român de Informaţii, la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care totuşi nu-şi putea face treaba pe documente publicate în facsimil, de o agenţie de presă. Oricum, ”ţinta-piept” a fost fixată de trei ani, iar cînd Mugur Isărescu nu a răspuns la comandă, Statul Major de la Cotroceni a ordonat foc