COMENTARIU Marius Oprea: Ciuma şi coronavirusul, vodă Suţu şi preşedintele

La 1784, pe la începutul toamnei, în Valahia unde pe atunci domnea vodă Mihail Suţu se auzise că în sudul Dunării, la Silistra, apăruse ciuma. Boala, binecunoscută şi deja mult-temută, izbucnise cu un an în urmă la Istanbul, iar de acolo înainta inexorabil spre Europa. În Ţările Române, capitala otomană era percepută ca fiind la fel de departe pentru valahul obişnuit precum e China pentru noi, astăzi. În primele zile ale lunii noiembrie, primul caz de ciumă era semnalat în Bucureşti. Am răsfoit documentele vremii şi mi se pare că măsurile luate atunci, care au limitat răspîndirea epidemiei au fost la fel, dacă nu chiar cu mai bune rezultate, decît cele luate în zilele noastre. Cel puţin mai coerente. Deşi ”guvernarea” de atunci era o domnie fanariotă.  

 

Teama de ciumă era larg răspîndită de secole, nu trebuiau folosite comunicatele pentru a-i învăţa pe oameni despre ce e vorba şi cum să se spele pe mîini, cum a fost cazul cu Covid-19.  Ca şi acum Klaus Iohannis, pe atunci, la 1784, vodă Mihail Suţu luase frîiele în mîini şi ”pitacele” cu porunci curgeau unul după altul, spre ”guvernul” său. Biv-vel aga (un fel de ministru de interne şi al apărării) era înştiinţat de vodă ca, ”pe lîngă rugăciunea şi nădejdia ce mai întîi se cade să avem la mila lui Dumnezeu, să socotim a face şi trebuincioasa străjuire şi pază”, astfel încît ”vătăşeii” (un fel de agenţi de stradă, de astăzi) şi preoţii din toate ”mahalalele de obşte” să-i semnaleze pe toţi cei bolnavi, iar aceştia să fie ”cercetaţi”, dacă au vreun semn de ciumă, ori altă boală. Niciun mort nu mai trebuia îngropat, înainte de a se verifica temeinic cauza morţii. S-a ajuns astfel, în cele din urmă, la ”pacientul zero”, iar ”ministrul” a fost trimis personal în Mahalaua Herescului, alături de un cioclu anume ales, ”cu pracsis, dintr'acela vechi, care sä cunoască bine de boala ciumii”, unde ”se află un ţigan mort” (n.n: aşa e în document!). Moartea lui fiind ”cu bănuiala ciumii, să puneţi pe însuşi acel cioclu să cerceteze şi să caute pe acela mort acolo, înlăuntru în casă”. 

 

Lucrurile aşa au stat, iar cazul de ciumă s-a confirmat, drept care au fost urmate întocmai instrucţiunile ulterioare ale lui vodă Suţu: s-a săpat o groapă adîncă şi în ea ”s-a dovedit” (surpat) casa, căreia i s-a dat foc, cu tot cu mort înăuntru. Toţi vecinii au fost luaţi ”în căruţa cea anume rînduită” (izoleta vremii) şi au fost duşi cu toţii ”la biserica sfîntului Visarion, unde este orînduit spital pentru această boală, nelăsînd pe nimenea să ia din boarfe”. Un alt loc de carantină, pentru cei ”ce vor fi în mahalaua aceasta, aproape lîngă această casă, pe toţi aceştia să-i puneţi să-i scoaţă, la mînăstirea Sfîntul Pantelimon, la pădure şi să rînduţi pentru pază pe capitanul Spătărescu, care prin deosebit pitac, i-am dat poruncă să stea cu seimenii (soldaţi simbriaşi ai domnului – n.n.) din destul a-i păzi şi a nu-i lăsa să se amestece cu cei sănătoşi, nici cu alţi bolnavi de la spitale, nici a se întoarce înapoi la Bucureşti în casele lor, pînă la 40 de zile”. Se instituia locul de carantină pentru posibilii contacţi ai mortului infestat.

 

Cel care s-a ocupat de limitarea epidemiei, un şef al ”inspectoratului pentru situaţii de urgenţă” pe parcursul ciumei, primind ”osebită poruncă”, cu gestionarea problemelor a fost ”medelnicerul Ianache, ca un practicos şi ca unul care s-a aflat şi mai înainte cu slujbă la această pricină”, un fel de Arafat al vremii, ”alături de cei orînduiţi ciocli, ca de se va mai întîmpla  (ferească Dumnezeu!)” şi alte cazuri. Bucureştiul a intrat cu totul în carantină. Căile de acces, în afara a patru poduri, unde persoanele care intrau şi ieşeau erau atent controlate dacă prezintă sau nu semnele bolii au fost blocate cu garduri şi păzite de soldaţi. ”Controlul epidemiologic” era realizat în oraş prin preoţi şi ”vătăşei”, care ”de acum înainte să grijească şi oricine se va bolnăvi în mahala, de veri-ce fel de patimă, ori bărbat, ori muiere sau copil, să aibă şi preotul şi vătăşelul a veni să arate, cei din mahala la dumnealui Vel Spătar, iar cei din tîrg la dumnealui Vel Agă şi dumneavostră, datori să fiţi a arăta Domniei mele, ca să cercetăm patima celui bolnav”. Cinci zile mai tîrziu, Spătăria a primit ordin de la vodă Suţu de ”a opri cu totul ”adunarea tîrgurilor”, adică ”Mall”-urile vremii, dar fiindcă ”oborul tîrgului este mult trebuincios a nu se opri, poruncim ca să se mute şi să se facă această adunarea oborului afară din Bucureşti, la cîmp, spre a nu se face mai multă molifsire în mulţime”.

 

Epidemia a durat şi anul următor, dar în genere a fost ţinută sub control. La fel ca şi Covid-19, ciuma se răspîndea cu rapiditate. Un călător străin prin Valahia a povestit că în ianuarie 1785, la un han Slobozia înoptase un pescar venit dinspre Dunăre, căruia pe timpul nopţii i s-ar fi furat de către hangiu mai mulţi peşti şi 10 taleri. După ce a plecat, pescarul a murit curînd de ciumă, pe drum. I-au urmat săteanul care-l găsise mort în carul său şi, în decurs de trei zile, hangiul hoţ. La noi n-ar fi cazul, că toată HORECA s-a închis. În vremea fanariotului Suţu, măsurile luate şi-au făcut efectul. Marele spătar Manu a format o comisie medicală, ”centralizînd” situaţia ciumei, în toamna anului 1785. Între aprilie şi august, se înregistraseră 1.836 bolnavi, 1.252 morţi, 484 convalescenţi, 100 bolnavi internaţi în spitale. Mai erau 1.425 internaţi la deparazitare şi 686 deparazitaţi. În iarna acelui an, nu se mai înregistra nicio îmbolnăvire de ciumă. Cît despre noi, nu ştim ce ne mai poate aştepta, la anul…  

 

În perioada de vîrf a ciumei au fost angajaţi o sută de ciocli, iar casele celor bănuiţi a fi fost îmbolnăviţi şi internaţi la Pantelimon au fost arse. Neluînd la socoteală arderea caselor celor bolnavi, invocarea în toate poruncile a ajutorului lui Dumnezeu, folosirea preoţilor şi bisericilor pentru a realiza ”anchetele epidemiologice”, ori pe post de spitale (în vremurile noastre, toate bisericile au fost închise), măsurile au fost cam aceleaşi cu cele luate în zilele noastre. Funcţiona chiar şi un ”grup de comunicare strategică”, tot din porunca lui vodă: ”poruncile, după ce veţi da din cuvinte la vătăşei şi la preoţi, apoi să puneţi şi pristavii, în toate părţile oraşului, ca să le vestească după cuprinderea lor întru auzul tuturora, să ştie a fi urmăritori fieşticare”. Cei izolaţi urmau să fie hrăniţi pe socoteala mînăstirii Sf. Pantelimon şi a spitalului de ciumaţi de la biserica Visarion. Accesul în capitala Valahiei dinspre Dunăre a fost şi el oprit, pentru că molima se răspîndise în Balcani. La Isprăvnicia Ialomiţei, vodă Suţu a trimis poruncă să se organizeze un lazaret, unde să fie ”popriţi” toţi ”cîţi ce vin din partea Silistrei, laolaltă negustori turci sau creştini, sau oricine ar fi care vin cu trebi ale lor, să fie oprit, a face lazaret”. 

 

La această carantină obligatorie în care intra ţara, cum s-a întîmplat şi la noi în timpul ”stării de urgenţă”, exista şi o excepţie la porunca lui vodă Şuţu. Excepţia a fost prevăzută chiar de el. Carantina era obligatorie pentru toţi, ”afară din oamenii împărăteşti trecători şi din cei ce vin cu trebi împărăteşti către noi”. În România lui vodă Klaus, o asemenea poruncă nu s-a dat oficial, dar excepţia s-a aplicat, atunci cînd împărăţia a avut nevoie de români la cules de sparanghel.