COMENTARIU Marius Oprea / Două malteze, actriţa Dalli şi avocata Matsola, şi un paradox: ”bătrîna progresistă” şi ”tînăra conservatoare”

Dacă în Malta, probabil, Ordinul Cavalerilor de Malta o avea încă vreun bun renume (deşi mă cam îndoiesc să nu fi avut vreun amestec în traficul cu ”paşapoarte de aur”, tranzacţionate pe bani de guvernul maltez pentru miliardari de diferite neamuri şi cu origini ale averii lor destul de tenebroase), în România nu prea se ştie ce face acest ordin, concret. Impresia este că sînt un fel de masonerie, ceva mai ”selectă”, întrucît lucrează la vîrf numai cu serviciile secrete: am să dau aici ca exemplu, deocamdată, doar filiera de contrabandă cu combustibil în fosta Iugoslavie prin gara Jimbolia, în care au fost implicaţi, alături de şefii SRI, Costi Mataragiu (şef zonă Banat) şi Vasile Petera (şef al Serviciului pe Timiş) plus Ionel Bara, la vremea respectivă Ambasador Extraordinar al Ordinului de Malta în România.

Aşa încît, pentru mine Malta, mai ales de cînd cu scandalul asasinării unei ziariste care dezvăluia afacerile de mită ale guvernului, nu e o ţară tocmai ”curată” – cum se întîmplă, de fapt, cam cu fiecare ”paradis fiscal”. Cum se face însă că o asemenea ţară a dat două femei atît de diferite, în poziţii de frunte din Europa?

Căci, într-adevăr sînt total diferite. Helena Dalli, fostă ”miss” pe la finele anilor ’80 şi actriţă în filme de serie B spre C, e o progresistă înfocată, susţinătoare necondiţionată a tuturor grupurilor şi grupuleţelor minorităţilor sexuale, care acoperă cam toate literele alfabetului. Ea a venit în Parlamentul European direct din guvernul maltez, cel acuzat de ziarista Daphne Caruana Galizia, pentru acte de corupţie în articolele sale – pînă în octombrie 2017, cînd a fost ucisă prin detonarea unei bombe. Dalli a venit în Parlamentul European şi cu alte ”bile negre”: o avere de un milion de dolari, pe care declară că i-a dobîndit ”din actorie” – deşi a jucat doar într-un film, cît de cît cunoscut. Apoi, pentru că, ministru fiind, n-a ezitat să-şi angajeze unul din cei doi băieţi în fruntea unei agenţii guvernamentale malteze.

Helena Dalli are 59 de ani, pe care însă nu-i arată – ţine la ”look”-ul său de fostă ”Miss Malta” şi e în pas cu toate modele – inclusiv cele politice. Susţinută de Dacian Cioloş, fostul şef al grupului Renew Europe, comisarul european pentru egalitate, Helena Dalli, s-a numărat printre promotorii Raportului Matic votat anul trecut de Parlamentul European, prin care educaţia sexuală (a se citi pro-homosexualitate şi transgender în şcoli) e obligatorie, în ţările Uniunii Europene. Nu se ştiu prea multe despre acest parcurs al unei actriţe mediocre, care se agaţă cu disperare de gloria şi tinereţea de odinioară, ajunse atît de sus: chiar şi presa malteză e săracă în detalii. Ceea ce mă poate duce cu gîndul la nişte subterane şi ”sfori” din siajul progresist – neomarxist, care au transformat-o, pur şi simplu, într-un vector politic la Bruxelles, ca să mai zguduie niţel tradiţiile Europei, unită pe bazele tradiţiei creştine, nu ale ”miturilor” LGBTQ+.

Doamna aleasă ieri în fruntea Parlamentului European, prin vot, nu prin sforării, conservatoarea malteză Roberta Metsola e exact opusul Helenei Dalli. La 43 de ani, arată exact cît îi indică vîrsta. E o susţinătoare a interzicerii avortului, lege în vigoare în Malta şi – mai mult – a fost printre politicienii maltezi care au reuşit să impună, la negocierile de aderare la Uniunea Europeană, ca acest capitol privind interzicerea avorturilor în Malta să privească doar opţiunea internă a maltezilor şi nu ”politicile UE”. Aşa a şi rămas, în Malta. E de înţeles că Roberta Metsola, mamă a patru copii, a militat pentru aceleaşi valori creştine şi de apărare a tradiţiei familiei şi în Parlamentul European, s-a împotrivit Raportului Matic. Fără a fi împotriva minorităţilor sexuale şi a promova politici homofobe, nu înţelege însă ca drepturile minorităţilor să le încalce pe cele ale majorităţii – cum e tendinţa, în noile politici ale ”corectitudinii politice”. Alegerea ei îmi dă speranţe că Europa mai are o şansă, de trezire la realitate – mai ales că e nevoie mai mult decît oricînd de luciditate, cu ruşii la uşă.

Mai e ceva, care o face de-a dreptul simpatică pe noua preşedintă a Parlamentului European: absolventă de drept, ea s-a implicat de la finele studiilor în politică, determinînd orientarea pro-europeană a ”popularilor” maltezi. A fost aleasă însă europarlamentar abia la a treia încercare, ceea ce o face de-a dreptul simpatică: nu a fost deci promovată de vreun ”sistem” şi nici pe baza vreunui compromis stînjenitor. În plus, nu-i e frică să spună ce crede, fără să-i fie teamă că-i lipeşte cineva vreo etichetă pe frunte; din acest punct de vedere, e mai curajoasă decît mulţi bărbaţi, pe care i-am văzut îngenuncheaţi pînă şi pe stadioane, în faţa vîntului.

O ţară mică şi două femei, care ilustrează cele două mari orientări, din politica europeană: ”progresismul” neomarxist şi tradiţionalismul, de diferite nuanţe. Ceea ce-mi dă speranţe e că adepta progresismului e o actriţă fanată, mai în vîrstă cu 16 ani decît femeia-avocat care ţine la morala şi tradiţia creştină.