COMENTARIU Marius Oprea / La capătul a optzeci de zile de criză, toţi ”crizatorii”, în frunte cu Iohannis, au primit ce-au meritat

Avem, în sfîrşit, un guvern. Nici nu contează cît va dura, pentru că rectificarea bugetară şi noul buget pe anul viitor tot o să apuce să le facă. Asta e partea bună a lucrurilor. O altă parte bună a lucrurilor, deşi ciudat într-o democraţie (dar ce mai e ciudat, în România?) e că în fruntea guvernului se află un militar, chiar general, obişnuit cu ordinea şi disciplina. Măcar dacă unele din aceste însuşiri specifice le va transfera asupra oştii de strînsură, asupra căreia ”comandatul suprem” i-a dat autoritate, ar fi mai mult decît bine. Oricum pare în regulă, în sensul că Nicolae Ciucă este un om fără găşti politice în spate (în afara lui Iohannis), cărora să se simtă dator să le împartă funcţii şi favoruri. Îmi vine greu să-mi imaginez cum i-ar da cineva din partid un telefon, să-i ceară o numire, un contract, un consiliu de administraţie. Care de acum vor fi, în mare parte, în pixul lui.

În direcţia corectă a lucrurilor e, în orice caz, faptul că am scăpat, în sfîrşit, de Florin Cîţu. Şi cu asta trebuia, de fapt, să încep – e, cu certitudine, partea cea mai bună a lucrurilor. Sistemul clientelar pe care l-a adus la apogeu, lipsa de coerenţă nu numai în vorbire, dar şi în acţiune l-au făcut (pe deplin meritat) cel mai detestat premier din ultimii treizeci de ani. Nici Văcăroiu sau Emil Boc, cînd a tăiat salariile (salvat de Băsescu, care a făcut anunţul), n-au fost atît de impopulari. Stilul său băgăreţ şi atotştiutor, lipit pe o biografie nerecomandabilă minorilor, complexele teribile de inferioritate, care l-au împins să se asocieze cu ”Superman”, totul îmbrăcat pe o personalitate aproape inconsistentă, îl vor face pe Florin Cîţu, probabil, cel mai penibil personaj al istoriei noastre recente. Rămîne ca ”marcă” a unui eşec politic – aşa-numita ”echipă cîştigătoare”, de fapt o masă de manevră şi presiune, utilizată cu succes de preşedintele Klaus Iohannis în proiectul său pe termen scurt, care a fost debarcarea din fruntea liberalilor a lui Ludovic Orban.

Şi, că veni vorba, la capătul celor 80 de zile de criză guvernamentală, Partidul Naţional Liberal se află, cum am mai scris, pe catafalc. În pragul sciziunii, al disoluţiei interne. S-ar mai putea salva, numai printr-o infuzie de responsabilitate şi asumare a greşelii: dar, pe cîţi români i-aţi auzit spunînd ”am greşit”? O va spune cineva din ”echipa cîştigătoare”? Mă îndoiesc. Cel mult, vor da vina pe Cîţu, pe care l-au primit de la Cotroceni ”în plic”  drept lider şi, cu asta, basta. Ceea ce, de fapt, va adînci criza internă din partid. Şi va grăbi atît căderea PNL-ului, cît şi polarizarea unui partid liberal-conservator şi suveranist, anunţat deja de Ludovic Orban. Nu e pentru prima oară cînd liberalii se reinventează prin dizidenţe, dar ar fi pentru prima oară cînd ”trunchiul principal” s-ar prăbuşi uscat, la capătul a şapte ani în care a fost mîncat de termitele pedeliste. Şi pe care Iohannis l-a dat spre tăiere, cu acte în regulă.

Că veni vorba de preşedinte, artizanul acestei crize, în opinia celor mai mulţi dintre români (şi a mea), el şi-a făcut ”pohta ce-a pohtit”, dar nu ca Mihai Viteazu, care a unit, ci în stilul lui – care a dezbinat. A început cu coaliţia PNL-USR, unde a băgat decisiv ”băţul prin gard”, ordonîndu-i lui Cîţu să-l demită pe Stelian Ion. A mizat greşit că anticipatele, greu, dar nu imposibil de organizat (alegerile din 6 decembrie 2020 s-au ţinut, tot în plină pandemie), dar mai ales că teama parlamentarilor de a nu-şi pierde locul greu obţinut pe listă, îi va face pe aceştia să-şi dea votul, pentru un guvern minoritar liberal. Nu înainte de a-l fi lăsat pe Cioloş şi pe cei de la USR să se umple de penibil. Dar prima oară n-a mers cu generalul Ciucă. Iohannis n-a impresionat pe nimeni. Deja, atît alegătorii, cît şi aleşii au ajuns să fie exasperaţi – pe de o parte de ”jocul” prezidenţial, pe de altă parte de lipsa totală de empatie cu poporul al cărui preşedinte a fost ales Klaus Iohannis, care n-a găsit altceva mai bun de făcut, decît să plece, între două partide de golf, într-o vizită la piramidele egiptene, în vreme ce România îşi trăia părăsită tragediile şi crizele.

Iohannis şi-a urmat repede creaţia, pe Florin Cîţu, în sondajele de opinie şi în simpatia românilor, chiar şi a susţinătorilor lui din PNL. A căzut fără paraşută. De aceea, eu nu cred, cum spune Orban, că Iohannis a avut un ”plan ascuns”, de a aduce PSD-ul la guvernare, pentru ca el să preia guvernul, din 2024. Cine să-l mai susţină, cînd capitalul lui politic nu va mai însemna nimic? N-a avut niciun plan, tocmai asta-i buba. Chiar niciunul. Nicio strategie, nicio viziune. E doar un om ranchiunos şi fudul. În cele din urmă, PSD-ului i-a fost mai mult decît uşor să ajungă la masa negocierilor, de fapt la încheierea unui armistiţiu ruşinos de către ”echipa cîştigătoare” cu Iohannis în frunte, cu duşmanul lor declarat – pee see dee.   

Şi aici am ajuns la final. Cine ar fi bănuit că sub aerul lui de băcan din Buzău, cu o figură mai degrabă umilă, decît de mare lider politic, Marcel Ciolacu ascunde o mare viclenie şi o răbdare care i-a scos din minţi, pe colegii săi mai impetuoşi, care se grăbeau în marşul lor spre putere? Ei bine, uite că a făcut-o. Departe de stilul lui Dragnea, care s-a făcut nesuferit duşmanilor politici, transformîndu-se pe sine, dar şi partidul într-o ţintă, Ciolacu a părut că nici nu face opoziţie. Dar totuşi, uite ce bine a făcut-o: a ajuns la guvernare, chiar fără alegeri, cu un partener liberal în degringoladă, cu un USR obosit în opoziţie, alături de AUR, care i-a furat pînă şi plăcerea de a filma cu telefonul mobil, pe culoarele parlamentului.

Dreapta, cum-necum, s-a sfărîmat. Singurul ei reprezentant rămas credibil e şi cel mai nou venit în rîndurile ei, generalul Nicolae Ciucă, dar care conduce o oaste în care cele mai multe steaguri sînt ale foştilor duşmani, cu care s-a încheiat deocamdată un armistiţiu, sub asaltul unuor duşmani comuni, mult mai puternici decît orice armă politică: iarna, criza şi pandemia. La capătul a optzeci de zile de criză, toţi ”crizatorii”, în frunte cu Iohannis au primit ce-au meritat.